Cum se naÅŸte un text (Zilele 3-4)
There is only one recipe – to care a great deal for the cookery (Henry James).
L-am auzit pe Liiceanu vorbind odată despre cum se motivează ““ fie că vine vorba de scris sau de condus o editură. Trebuie să crezi că ce faci e cel mai important lucru din lume, spunea el. Axis mundi. Am zâmbit pentru că așa mă păcălesc și eu. Jurnalismul ““ chiar și cel mai bun ““ e efemer. Dar, cum le zic și cursanților mei, ca să scrii cea mai bună poveste jurnalistică pe care o poți scrie, trebuie să te convingi că faci cel mai important lucru din lume.
Experimentul de-a scrie și de-a scrie în timp ce scriu nu m-a surprins prea mult. Am făcut un obicei din a-mi observa stilul de muncă ca să-i pot aduce îmbunătățiri. Ce m-a amuzat ““ poate chiar rușinat puțin ““ e cât răsfăț și autoamăgire ascunde acest proces.
Nu pun la socoteală izolarea și faptul că m-am închis în casă de sâmbătă și am ieșit maximum două ore pe zi. Ieri am ajuns până la Starbucks. Azi cred că nu voi apuca să ies deloc. Dar aș minți cu nerușinare dacă aș spune că scriu furibund.
Treaba stă mai degrabă așa: am cam trei ore productive dimineața ““ să zicem de la 7:30 la 10:30 -, când chiar scriu. (În tot acest timp trag de-o cană de cafea și probabil un bol de fulgi cu lapte sau iaurt).
Apoi, odată ce prietena mea pleacă la muncă, mă apuc de e-mailuri și telefoane legate de subiect. Mai cer o lămurire, mai verific o informație, mai confirm sau infirm o bănuială. Apoi, mai joc un golf pe Wii. Recordul meu e de -5 la un curs de nouă găuri și continui să cred că se poate mai bine. Golf-ul ăsta (mai jos imagea avatarului meu încercând o lovitură de efect) e metoda cu care pierd vremea câte 20-30-50 de minute pe zi de când a făcut fratele meu greșeala să-mi paseze consola.
Apoi, dacă am vreo revelație, mai scriu o bucată. Azi de exemplu, m-am reașezat la birou și scris finalul materialului. Nu era următorul pe listă, dar nu aveam răbdarea și starea necesară să scriu o întreagă secțiune legată ca să ajung la el. Știam de la început în ce direcție mă duc și cu trei sferturi din text gata, am vrut să văd cum sună.
Când scriu finaluri de text încep deseori să fac ca o găină care se laudă cu super-oul produs. Dau copy-paste pe mess, mă proclam fericit, mai fug până la frigider și, eventual, îmi promit încă niște golf.
Perioada între două și cinci e foarte lentă. Rareori fac ceva care să conteze cu adevărat (de obicei mai răspund la o rundă de e-mailuri sau spăl vasele). Astăzi, ca să mai treacă timpul, mi-am făcut macaroane cu brânză ““ o îmbunătățire față de regimul de sandwich-uri cu șuncă și iaurturi cu fructe din zilele precedente.
Spre sașe seara încep din nou să funcționez. Nu scriu, dar mă gândesc la pașii următori și îmi răsfoiesc notițele. Eventual, cum am făcut aseară, mai citesc unu-două articole care să mă inspire. Pericolul cu cititul de articole extraordinare e un blocaj ““ am prieteni care nu citesc atunci când scriu de frică că nu vor putea performa la noul standard.
Dacă e o seară reușită (ca duminică și ieri), mai scriu câteva paragrafe care să mă ajute să mă urnesc în dimineața următoare.
Scris, mâncat, golf electronic, procese de conștiință, o barbă de trei zile și un exces de autosugestie. Interesantă colecție. Îmi spun că e important procesul pentru că e important ca cititorul să aibă un text clar și muncit. Sau poate e important ca autorul să simtă că articolul ““ pe care puțină lume și-l va aminti la câteva săptămâni după apariție ““ n-a fost un efort inutil. A fost, cel puțin pentru câteva zile, cel mai important lucru din lume.
Electro Esquire
A apărut numărul aniversar (75 de ani) al Esquire-ului american, care aduce ceva nou în publishing-ul mondial: prima copertă electronică. E-ink-ul e încă în dezvoltare și Esquire a folosit o versiune mai retrogradă și ieftină a tehnologiei, dar o copertă electronică e un semn interesant a ce ne așteaptă pe viitor.
Pe YouTube există deja videoclipuri cu coperta (doar 100.000 de mii de exemplare au acest mecanism în ele și ele sunt destinate tarabelor). Uitați unul dintre ele:
Mie mai interesant mi se pare conținutul acestui număr special: peste 250 de pagini de texte despre 75 de oameni care vor revoluționa secolului XXI. De fapt asta e și tema numărului aniversar: secolulul XXI începe acum. Granger mi-a povestit că vor face asta când l-am cunoscut în martie, dar nu mă gândeam că rezultatul va fi atât de spectaculos.
Ajunge să vă spun că e un număr în care scriu toate numele grele asociate cu revista: Tom Junod (despre o lume fără Steve Jobs), Mike Sager (despre omul care va schimba partidul republican – nu, nu e nici pe departe vorba de McCain), Scott Raab (despre construcția Freedom Tower), A.J. Jacobs (despre cel mai deștept cuplu din America) și Chris Jones (despre expații americani din China). Și astea nu sunt nici o fărâmă din ce ascunde numărul.
Ce e în capul unui editor care se aruncă într-o astfel de nebunie? Da, dorința de a inova e una. Dar, cum bine zice Granger într-o discuție cu James Brady de la Forbes, frica e un motivator la fel de bun:
“A great editor is motivated entirely by fear. Reading Clay Felker‘s obits, I was reminded Clay himself once said he was afraid that television would completely overwhelm magazines. And that didn’t happen. I don’t buy that anything else will either.”
UPDATE: Un clip oficial și alte informații despre cum a fostt făcută coperta (și cum poate fi ea reciclată), aici.
Cum se naÅŸte un text (Ziua 2)
Raport ziua 2.
Obiective îndeplinite: realizarea unui prim draft a primei scene și a unui segment mai special de deschidere.
Ore lucrate: Estimare pozitivă: 5 ore. Estimare realistă: 3 ore jumate.
Cuvinte: 1,465.
Cantitate de ciocolată consumată: Nu suficientă.
Cea mai mare frică: Că mâine nu voi reuși să scriu scena 2.
Cum se naÅŸte un text (Ziua 1)
Eram într-o dimineață la metrou și ascultam un episod mai vechi din This American Life: The job that takes over your life. În deschidere, Ira Glass compara producerea unui episod cu cele cinci stadii ale răspunsului omului la boală: negare, furie, negociere, depresie și acceptare. Mi s-a părut amuzantă trimiterea pentru că deseori simt că trec prin aceste faze înainte să reușesc să mă apuc de scris – de la negarea faptului că perioada de documentare s-a încheiat, la furia că nu am destul material, la acceptarea faptului că scriitura de non-ficțiune nu poate fi perfectă și că trebuie să mă apuc de scris dacă e să public textul vreodată. (Când faci jurnalism de poveste, trebuie să accepți până la urmă că “perfect is the enemy of good”.)
Azi a fost ziua în care am trecut prin ultima fază, cea în care accept faptul că abia de mâine voi scrie susținut. V-am mai spus că am tendința să pierd o zi întreagă – deși e liberă – înainte de a începe un prim draft. Tot Glass spune în episodul cu pricina: “At least if I’m here, I’m think, I’m not out worrying about all the things I’m supposed to do when I get here.” Corect. Dacă stau în casă între carnețele și calculator, am senzația că mă pot apuca oricând.
Ca să nu fie o zi pierdută în totalitate, mi-am făcut o schemă a textului și mi-am petrecut după-amiaza subliniind prin cele cinci dosare cu notițe (transcrieri de interviuri cu personajul, alte texte despre el, informații ajutătoare etc etc etc) pasajele relevante pentru fiecare secțiune. (Notă: trebuie să-mi îmbogățesc paleta de highlighters.)
Mai jos aveți o imagine a mesei de bucătărie în timpul acestui proces. Scopul exercițiului e să-mi clarific direcția textului și să fac o primă triere a informațiilor. În plus, am încercat o primă distribuție materialului adunat în scene (din fericire am avut acces în viața personajului meu și am avut o de unde alege scenele relevante). Organizarea asta e singurul mod în care simt că scrie un text cât de cât coerent în patru zile.
Voi cum vă organizați?
*** Personajul despre care scriu va rămâne deocamdată un mister. Ce vă pot spune e că textul va apărea în numărul următor al Esquire România.
Esquire România, Septembrie 2008
Am avut un sentiment ciudat stând la un metru de Andrei Gheorghe când Andrei Gheorghe era trântit într-un fotoliu, înțolit în haine de casă fără strălucire. A fost un sentiment ciudat pentru că nu știam dacă vreau (“trebuie”?) să-l provoc pe acel Gheorghe pe care îl știm cu toții de pe radio și TV, sau dacă vreau (“trebuie”?) să-l descopăr pe acel Gheorghe aflat într-un moment de cumpănă.
A fost o dilemă chinuitoare și a rămas, chiar și acum, gata tipărită, tot o dilemă.
A fost mai simplu să decriptez sentimentul cu care am plecat de la el: Gheorghe e cineva (“ceva”?) de care noi – mulți dintre noi – avem în continuare nevoie. Gheorghe însă, nu are nevoie de noi. Și nu pentru că nu ne place. Ne place. Îi place să ne vorbească, să ne muștruluiască, să ne distreze. Dar e autosuficient. E liber.
Vrei și tu? Dacă răspunsul e “da”, citește învățămintele lui în numărul din septembrie al Esquire. (În curând pe tarabe).
Vreau să vă redau un pasaj din cele multe pe care mi le-a spus. Vorbeam despre inspirație și idei. Și mi-a spus un lucru sfânt: ideile trebuie vânate, împușcate și dosite într-un carnețel unde le poți găsi când îți poftește inima (ideal mai consumi din ele; nu le lași pur și simplu să putrezească):
E bine să stai cu ochii pe inventivitate. E bine să fii atent la ea. E bine s㔑ți auzi ideile. E bine s㔑i asculți pe ceilalți. E bine să notezi. Nu”‘i rău deloc să notezi. Ä‚sta e un lucru pe care l”‘am învățat cu greu. Cum adică? Eu sunt Gheorghe geniul ““ mie nu”‘mi trebuie. Et voilà . (Ia un caiet Moleskine negru de pe masă și”‘l răsfoiește.) Vezi ce simplu este? “Dacă sunt bogat, sunt mârlan și prost și hoț; dacă ești sărac, ești sincer, bun și cumsecade.” Corect sau nu? Noteaz㔑le. Fișeaz㔑le. Å¢ine”‘le minte, băiete. Și nu renunța la ele. Dacă n”‘a mers aici, o să meargă altă dată.
Tot în numărul de septembrie:
– Ion Bîrlădeanu face la 62 de ani decupaje trăznet-mondiale. Și știi ce e tare? Abia a început. .
– Oana Sîrbu vrea să vadă bărbații purtând boxeri roșii.
– De câte ziare ai nevoie ca să dărâmi o masă? Răspunsul într-un text despre o obsesie.
– Ce am învățat: Claudiu Bleonț.
– Brăduț Ulmanu despre sănătatea mintală.
– O glumă bună spusă de Corina Caragea.
– 50 de deprinderi pe care trebuie să le aibă fiecare bărbat, plus unele pe care le are, din păcate, bărbatul român.
* Design: Raymond Bobar.
Dragoş Bucur vrea să fie (Esquire, Dec. 2007)
Dragoș Bucur, decembrie 2007. Fotografii: Cosmin Bumbuț.
De ceva timp puteți găsi articole din numerele mai vechi ale Esquire pe portalul cultural Liternet.ro. De astazi puteți citi și cover story-ul numărului de decembrie, un profil pe care i l-am făcut actorului Dragoș Bucur.
La acea vreme, Bucur tocmai terminase de filmat Boogie. Discuția noastră s-a centrat pe dorința lui de-a nu își exagera imaginea și personalitatea; pe o dorință încăpățânată de-a fi “normal”, chiar banal. Mai jos, un fragment (restul aici):
În dinamica interacțiunii dintre un reporter și o persoană publică există mereu un fel de teatru. Reporterul știe că stă față în față cu un om dornic – sau cel puțin obișnuit – să controleze mesajul. Cel intervievat știe la rândul lui că trebuie să se deschidă îndeajuns încât să creeze un minimum de intimitate care să țină cititorul conectat. Oamenii politici fac asta adoptând un limbaj colocvial și sugerând prin dezinvoltura asumată că rolul de purtător de sarcini de conducere nu e decât un rol obositor, iar ei sunt, de fapt, cetățeni de rând.
Artiștii sunt altfel. Deseori, sunt puși în postura de-a fi mediatizați nu pentru vreo realizare nume, ci pentru că au o imagine care inspiră, provoacă și – hai să fim sinceri – vinde. Aici nu ai există gravitatea discuției cu un politician, iar subiectul – un film, un album – e efemer. Și tunci, omul joacă. O starletă va spune că preferă să nu poarte chiloți, un muzician va spune că a ras pe nas cenușa tatălui împreună cu o linie de coca, iar un actor va spune înlăcrimat că ltimul rol i-a schimbat percepția asupra vieții (deși și ultimele cinci făcuseră același lucru).
Cu acest bagaj în spate, n-ai cum să nu fii puțin sceptic când Bucur deschide conversația spunând că nu vrea altceva decât să fie Bucur. Ascultându-l însă, realizezi că nu joacă. A făcut trei ani de teatru până a dat primul autograf. Apoi a mai făcut doi ani de televiziune înainte ca lumea să-l oprească pe stradă și să-i spună: “Tu ești ăla de la Zdob și Zdub”. Și apoi, a mai tras trei filme înainte să fie invitat la o emisiune. Nu l-a interesat să-și mențină imaginea la o anumită cotă. A făcut ce face și azi. A fost Dragoș Bucur.
Lectură de weekend (27.06.2008)
S-au mai liniștit apele post-electorale în toată țara. Primarii vechi s-au întors la treabă, primarii noi și-au luat în primire mobilierul și capsatorul. Ce nu (prea) se va întâmpla va fi jurnalism de calitate despre de cine sunt oamenii ăștia și de ce sunt ei unde sunt.
La ce fel de jurnalism mă refer? La tipul de jurnalism pe care îl face Scott Raab în acest profil al primarului din Newark, New Jersey: Cory Booker, un copil-minune al politicii americane. Newark e unul dintre cele mai triste orașe americane, infestat de crimă și sărăcie, iar Booker e nebunul care speră și face și patrulează străzile noaptea vorbind cu boschetari și îndrumându-i către adăposturi de noapte și/sau oferindu-le șansa unei slujbe.
Textul nu merită doar pentru că prezintă obsesia unui om de-a schimba orașul pe care îl conduce ci și pentru stilul inimitabil și nervos al lui Scott Raab. Citiți mai jos un fragment:
Not every lunatic is a prophet, of course. But lunacy in the service of prophethood? Hell, that’s an Old Testament requirement.
“All my life I’ve fantasized about fighting the good fight,” Booker tells me during my second or third ridearound — it’s a cool way to spend a few hours, frankly — when I tease him about urging zombies to remake themselves. “I am a raging idealist, and I think that’s a good thing. It’s all about energy, and the more you throw positive energy and unconditional love in the world, the more it’s gonna hit and stick.”
And then Booker launches another homily, this one about visiting a funeral home and getting hugged by a grateful ex-junkie who told him, ” ‘I was hooked on dope and you talked to me. It stuck with me, man — I cleaned up my act.’ ”
Me, I wonder if Cory Booker ever ran across Mencken’s line about how “a good politician is quite as unthinkable as an honest burglar.” Or Aristotle’s ancient tip about creating believable drama — “Probable impossibilities are to be preferred to improbable possibilities.” Because Booker has had more epiphanies than I’ve had bowel movements, and he won’t stop the I-am-legendizing.
It doesn’t matter if T-Bone is real. It doesn’t matter that back at Stanford Booker talked a suicidal student off of a roof and felt God’s grip as he clasped the man’s hand and led him to safety. It doesn’t matter that Booker’s big arms cradled a bullet-riddled teenager in front of Brick Towers as he died. It doesn’t matter that during the brief time before he began his Newark mission, when he felt lost, his mother told him the Bible story about the talents, and then Booker went to visit a girlfriend living on an island off the Carolina coast and went hiking with her and found a long-abandoned church whose lectern still held a dusty crumbling Bible open to — go ahead, guess. Correct: the story of the talents.
Goddamn prophetic leader.
Am încercat și noi la Esquire să punctăm alegerile în numărul nostru de mai. Am stat deoparte de primarii mari și ne-am îndreptat spre cei mici, oameni pentru care locul pe care îl conduc e mai importantă decât apartenența politică. Puteți descarca pachetul în format PDF de aici.
Esquire România, Iulie-August 2008
Nu e nici un secret că actrița Maria Dinulescu vrea să o iubești. Dar nu se așteaptă să o iubești necondiționat. Dacă ai ocazia s-o cunoști vei vedea că muncește ca să nu o uiți – e felul ei de-a fi și îi vine natural. Această dorință de “nu mă uita” și modul în care Maria se joacă cu situațiile pentru a le face memorabile e ideea pe care am mers în acest text, care e coverstory-ul numărului de iulie (pe tarabe de săptămâna viitoare). Dacă a reușit sau nu, e la judecata cititorilor. Mai jos, un fragment din text:
Ne întâlnim o săptămână mai târziu, într-o luni post electorală de iunie timpuriu. Ajunge la fără zece, plutind ca un puști-minune într-o echipă de seniori, o legănare nici îngâmfată, nici timidă, într-o rochiță clocotind de frunze înghesuite pe o pânză de indigo și sandale albe punctate de unghii roșu violent. Pe umărul stâng duce o geantă, iar în mâna dreaptă o cutie de Zuzu cu 1,5% grăsime.
În loc de salut, o întreb ce face cu laptele. “Îl beau”, îmi spune. “De sete.” Ne așezăm pe bancă: eu, ea și cutia de lapte. Și soarele, drept în față, mușcând din tot ce e, crestându-i buza de sus, împungându-i semnul din bărbie, pigmentându-i irișii căprui cu potrivit de mult verde. Știe că soarele îi face bine.
“Ești drăguț, ca un școlar. Ce șosete amuzante ai”, îmi spune râzând la pătrățelele alb-albastru. Scoate din geantă o cameră video digitală. “Vreau să le filmez.”
Pe lângă povestea Mariei, găsiți în numărul de iulie/august două texte despre virtualul românesc și oamenii responsabili cu inovația. Unul este despre Bobby Voicu, omul Yahoo! în România (portretizat de Simina Mistreanu), iar al doilea, scris de Gabriel Dobre, este despre gașca de la eOk.ro, un proiect care ar putea schimba fața muzicii românești.
Dar lucrurile memorabile nu sunt făcute doar de generația lui Voicu, Grozea și Gal. Tot în acest număr, Georgiana Ilie spune povestea lui Andrei Pandele, un arhitect-fotograf de 62 de ani, care timp de 30 de ani a documentat în imagini ravagiile făcute de dictatura comunistă.
Alte minunății în numărul de iulie/august (e număr dublu):
– Radu Naum, francofil covins, investighează ce s-a întâmplat cu moștenirea culturală franțuzească. Pe drum se întâlnește cu Cătălin Tolontan, Lucian Mândruță și Radu Banciu.
– Gică Popescu se transformă într-un simbol de stil.
– Proză scurtă de Ion Manolescu.
– Ce am învățat: Cristian Å¢opescu.
– Brăduț Ulmanu despre cum suntem mai curajoși pe net.
– O glumă bună spusă de Laura Cosoi.
– O explorare a cavalerismului în timpuri moderne.
Pentru și mai multe informații, descărcați sumarul în format PDF (Pag.1 și Pag.2). Mai jos găsiți spread-urile de deschidere a materialelor despre Maria, Bobby Voicu și eOk (click pentru o imagine mai mare):
* Design: Raymond Bobar.
* Coperta (aici în format PDF) este o reinterpretare tribut a unei coperți celebre americane.
Making of “ÅžaiÅŸpe” (din Esquire iunie)
În Șaișpe, portretul pe care Gabriela Pițurlea l-a făcut în numărul de iunie unui puști care visează să devină fotbalist, există un moment în care îl vedem pe Florin, la 6:15 dimineață, stând la masa din sufragerie și mâncând sandwich-uri. E în picioarele goale, puțin adormit, și se uită la Sport.ro.
Acesta e doar începutul unei scene care începe la el acasă, se continuă în autobuz, la antrenament, pe drumul înapoi, la bunici și se încheie în fața școlii, 7 ore mai târziu. E doar una din zilele pe care Gabi le-a petrecut cu Florin, fiindu-i umbră și încercând să vadă cum e viața la 16 ani. (Scopul materialului era să găsim un alt mod de-a aborda fotbalul într-o lună în care toată lumea va fi obsedată de Mutu și Chivu).
Densitatea materialului pe care Gabi l-a adunat prin observație face din acest text unul din cele mai plăcute pe care le-am editat vreodată. Rar am avut în mână un text care arătă atât de bine diferența dintre materialul adunat dintr-un interviu luat într-un mediu artificial (o cafenea) și cel strâns în câteva ore petrecute ca “umbră” în viața subiectului.
Am rugat-o pe Gabi să țină un mic jurnal ca să putem privi înapoi și să ne amintim câtă muncă a luat acest text. Nici n-a luat așa de multă – o lună de documentare și scriere pornind de la începutul lui aprilie. Rezultatul merită cu siguranță.
Citiți în continuare mini-jurnalul de poveste al Gabrielei. (Poze cu Florin, făcute de Andrei Pungovschi, puteți vedea aici.)
Making of “Familia călătoare″ (din Esquire iunie)
Când scrii un text care trece de 2.000 de cuvinte sau chiar mai departe, structura devine esențială supraviețuirii (asta nu te scutește de ea la texte mai scurte). Uităm deseori că nu scriem pentru noi și ne apucăm să punem în text informație cu lopata, bucuroși că am putut executa ceva lung.
Dar cineva trebuie să te citească și, ideal, să povestească și altora despre ce a citit. Și atunci trebuie să fii atent la structură. Și trebuie să gândești fiecare decizie și să poți justifica fiecare paragraf. Un text reușit e o succesiune de decizii mici, luate de la un draft la altul.
Textul despre familia călătoare e unul dintre cele mai frumoase din numărul de iunie. Eu i-am editat Georgianei doar primul și ultimul draft (un alt editor minunat a făcut restul), dar țin minte că la primul nu i-am spus cu mai mult decât: Nu merge. Nu transmite emoția pe care o simt când povestești despre el. Încearcă să găsești o structură care nu doar te va ajuta să scrii mai cu viață, ci va fi și reprezentativă pentru poveste.
Așa s-a născut ideea de a-i oferi fiecare personaj un spațiu de mișcare. Mai multe despre structură și despre cum se schimbă un paragraf, vă spune chiar Georgiana:
==================================
Cum mi-am structurat textul
De Georgiana Ilie
==================================
Îi spuneam ieri unei colege ziariste că m-am documentat 6 luni pentru “Cinci călători pe ici pe colo”. Uluirea de pe chipul ei a spus totul. Uitasem că lumea trăiește într-un ritm mult mai rapid decât cel al unui scriitor la revistă.
Familia Pouzet Oprean călătorește în jurul lumii cu rulota. Un stil de viață plănuit pentru câțiva ani. Mi-ar fi plăcut să merg cu ei, în camper, măcar o săptămână, ca să pot scrie despre atmosfera de acolo, să mă joc și să învăț cu copiii, să stau de vorbă cu Marilena și Dan. Dacă ar fi fost măcar pe acest continent, aș fi făcut asta. Dar eu am aflat despre ei când erau în Mexic, după aproape un an petrecut în SUA și Canada. Și le-am urmărit călătoria prin Mexic și America Centrală. Așa că tot ce am putut să facem a fost să ne scriem pe email, de multe ori, și să citesc și să recitesc jurnalul călătoriei de pe site-ul lor. De aceea a durat atât. Și pentru că e greu să construiești o relație de încredere într-un mediu atât de artificial precum e-mailul. Nu căutam informații, ci motivație. Nu voiam descrieri de peisaje, ci momente din viața lor în călătorie. Din fericire, cei doi părinți sunt povestitori minunați. Și au văzut la mine și entuziasmul personal și pe cel profesional. Au avut încredere.
Am fost atât de copleșită de ei încât primul draft a fost prost. Mi se părea nenatural să fiu atât de entuziasmată, așa că am lăsat toate sentimentele pe dinafară. M-am concentrat pe proces, când vedetele erau de fapt ei, fiecare în parte.
Cristi a văzut că aveam nevoie de o structură pe care să lucrez, altfel voi fi în continuare obsedată de formă, nu de conținut. Și a venit cu soluția ca fiecare parte a poveștii să fie spusă de câte un membru al familiei, inclusiv rulota ““ ei se referă la rulotă ca la unul dintre copii. Începutul și sfârșitul urmau să puncteze un moment prezent, marcat de un fel de tensiune ““ alesesem de la început vizita la fluturii monarh ““ apoi totul între cele două să fie secvențe în care să se audă vocile tuturor. Aici mă puteam juca, puteam povesti anecdote din călătorie, puteam individualiza fiecare personaj. Și ar fi fost păcat să nu fac asta. Fiecare are o personalitate aparte, copiii sunt diferiți și fermecători; până și Simon, rulota, are ceva de spus amuzant.
Am devenit, așadar, un povestitor omniscient. Așa am renunțat și la citate, pentru că nu mai aveau sens în poveste. Am păstrat ritmul discursului lor, dar am făcut să fie consecvent de-a lungul restul textului.
Îmi place cum a evoluat textul, de la șirul de informații aruncate de-a valma în al doilea draft (pe primul mi l-am scos din minte) la eficiența fermecătoare din ultimul. Meritul unor editori care au devenit și ei la fel de entuziasmați de prietenii mei călători.
Draft 2:
Dan are 40 de ani și este un bărbat cu multe talente: construiește stadioane în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case pe plajele din Alaska, gătește, face fotografii, conduce o rulotă și nu poate să folosească lasso-ul, deși a primit lecții chiar în ziua de Crăciun.
Draft 3:
Dan are 40 de ani și este un bărbat cu multe talente: construiește în Guadalajara un stadion în formă de vulcan, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, gătește, face fotografii, conduce o rulotă și nu poate să folosească lasso-ul, deși a primit lecții chiar în ziua de Crăciun de la un mexican, în Los Guayabos.
Draft 4:
Dan are 40 de ani și este un bărbat cu multe talente: construiește în Guadalajara un stadion în formă de vulcan, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, gătește, face fotografii, conduce o rulotă. Cu toate acestea, nu poate să folosească lasso-ul, deși a primit lecții chiar în ziua de Crăciun de la un mexican, în Los Guayabos.
Draft 5:
Dan are astăzi 40 de ani și este un bărbat cu multe talente: construiește un stadion în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, gătește, face fotografii, conduce o rulotă. Talentele sale nu includ și mânuitul lasso-ului, deși a primit lecții chiar în ziua de Crăciun de la un mexican în Los Guayabos. Înalt, cu fruntea lată, puțin încărunțit, privește lumea cu ochi pătrunzători din spatele ochelarilor de vedere. Are o ținută relaxată, cu umerii puțin aplecați și în general pare să se bucure de tot ce îi arată drumul.
Draft 6:
Dan are 40 de ani și este un bărbat cu multe talente: construiește un stadion în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case în timp ce supraveghează copiii, gătește, face fotografii, conduce rulota. Talentele sale nu includ și mânuitul lasso-ului, deși a primit lecții chiar în ziua de Crăciun de la un mexican în Los Guayabos. Înalt, cu fruntea lată, puțin încărunțit, privește lumea cu ochi pătrunzători din spatele ochelarilor de vedere. Are o ținută relaxată, cu umerii puțin aplecați și pare să se bucure de tot ce îi arată drumul.