Lectură de weekend: Robert Turcescu

Am scris de două ori despre Robert Turcescu în acest an – întâi pentru Esquire în mai apoi pentru ELLE în noiembrie. Primul din aceste texte este acum disponibil integral pe Liternet. Articolul este extras din două interviuri lungi (făcute în aprilie) și formatat să pară că Turcescu vorbește direct cititorului. A doua parte a textului e o scurtă descriere a contextului în care au avut loc discuțiile dintre noi.

Turcescu era pe atunci pregătit pentru o aventură spaniolă care nu a mai avut loc. Spunea despre jurnalismul românesc:

Jurnalistica e ca matematica. Jurnalistul de succes operează cu formule – nu are a inventa mare lucru. Poate să inoveze niște chestiuni, poate să le aducă îmbunătățiri, dar nu prea poți să inventezi. Neavând ce să inventezi, trebuie să deprinzi foarte bine tehnicile de lucru. Uneori mă gândesc că poate locul meu – după cum am învățat această meserie – nu mai e aici.

Călători pe ici, pe colo

Găsiți pe Liternet textul integral al unui material scris de Georgiana Ilie despre “familia călătoare“, cum i-am botezat noi. Textul, despre o familie de franco-români aflați într-o călătorie cu rulota în jurul lumii, a fost publicat în Esquire în iunie. Georgiana a povestit aici despre cum a fost făcut.

Mai jos, o bucată din text care îmi e foarte dragă:

Vlad a prins de la fratele lui gustul pentru a încerca tot timpul lucruri noi, ceea ce nu e deloc o problemă în călătoria aceasta. A “primit” cinci ani când erau în Alaska și din septembrie face școală odată cu Matei. Nu este înscris; așa a vrut el. De atunci, în pozele în care Matei învăța la măsuță, pietroi sau trunchi de copac, apare și Vlad.

A vrut să păstreze pentru totdeauna o bucată de gheață căzută din ghețarul Portage, în Alaska. I-au plăcut foarte mult elanii, deși i-a părut rău că nu a văzut decât “doamne”, iar piramidele din Mexic i s-au părut un pic cam stricate față de ce știa el că trebuie să fie o piramidă.

I-au plăcut în schimb fructele de avocado din Mexic, care erau mai mari decât și-a imaginat. Nu a înțeles ce este ăla un “isex” când a primit în Oaxaca pălărie de mexican și cămașă brodată cu personaje unisex, la fel cum l-a copleșit și misterul “bulanței”. Cum adică “am bulanță”?

Lectură de weekend: Cele 7 poveşti

În 2003, la aniversarea de 70 de ani, Esquire-ul american a desemnat Frank Sinatra Has a Cold ca fiind cel mai bun articol pe care l-au publicat vreodată. Acum, la aniversarea de 75 de ani, editorii au fost mai generoși și pe lângă capodopera lui Talese, au mai ales șase alte texte cu adevărat senzaționale.

Le puteți citi – integral – aici.

Lista e formată din:
– Frank Sinatra Has a Cold (Gay Talese, 1966)
– The School (C.J. Chivers, 2006)
– The Falling Man (Tom Junod, 2003)
– What Do You Think of Ted Williams Now (Richard Ben Cramer, 1986)
– M (John Sack, 1966)
– The Last American Hero is Junior Johnson. Yes! (Tom Wolfe, 1965)
– Superman Comes to the Supermarket (Norman Mailer, 1960)

Partea cea mai bună e că această decizie de a desemna cele mai bune șapte texte a necesitat încărcarea pe site-ul revistei a ultimelor patru, până acum disponibile doar în antologii de scriitură.

Două portrete. Sau profiluri?

Though I write profiles all the time, I believe some of the assumptions that guide profile-writing need to be reexamined. The idea that drives standard reportorial profiles is that we read and write them to learn about individuals in great depth. When I look back at the profiles I’ve written, I can safely say that none came close to describing who the individual subject really was. That was never my intent.
— Din “The Limits of Profiles” (în “Telling True Stories“), Malcolm Gladwell

“Portret” îmi sună pretențios. Am senzația că dacă spui că ai realizat un portret, te lauzi fără să vrei. “Profil” îmi place mai mult, dar e un cuvânt care în limba română nu are același sens ca în engleză. Și atunci ce sunt articolele în care lumina reflectorului cade pe un personaj principal?

Mai jos, două încercări pe care le-am făcut în Esquire. Primul e profilul (hai să încercăm așa) lui Dragoș Bucurenci (PDF), ecologist inovator, material despre care am mai scris aici și aici. A fost publicat în octombrie. (Foto: Alex Gâlmeanu).

Al doilea e profilul lui Cosmin Alexandru (PDF), învățător de manageri, apărut în martie. (Foto: Roald Aron).

Alexandru opener

Designul îi aparține lui Raymond Bobar.

Cum e să te hrănească Dinescu. Şi alte recomandări.

Vineri la prânz, m-am oprit în fața unui chioșc și mi-am cumpărat Esquire, primul număr la care nu am participat decât de la distanță. Nu știu dacă asta va face cele două recomandări care urmează mai obiective – având în vedere că eu le-am editat -, dar sunt lucruri prea interesante ca să nu fie punctate.

1. Îngerii lui Dinescu. Vlad Mixich (de la Deutsche Welle și HotNews) a scris un material minunat despre relația omului cu locul care-l face fericit; locul în căutarea căruia suntem cu toții. Puțini sunt cei care îl găsesc cu adevărat. Mircea Dinescu a făcut-o. Textul lui Vlad arată ceva din lumea cvasi-fantastică a satului Cetate de la Dunăre și modul în care figura hiperbolică a lui Dinescu domină astăzi așezarea și o transformă într-un melanj (culinar deseori) de arhaic și modern.

După ce l-ați citit întâia oară pentru senzații, vă recomand să vă întoarceți la text și să-l studiați. Scheletul pe care e construit e unul atent gândit și drastic urmat (am să-l rog pe Vlad să-l schițeze). Vă dau un singur indiciu. Imaginați-vă că aveți o cameră de filmat pe umeri și urmăriți drumul autorului…

Șapoul textului scris de Vlad:

Undeva în sud, la o sută de metri de Dunăre, cineva a scris pe o tablă de lemn “Înger Parc”. Sătenii din deal spun că acolo începe moșia poetului nebun de la București. Cică ceva nu e în regulă nici cu el, nici cu musafirii lui și nici cu ospețele pe care le dă.

2. Cum e să… Această colecție de întâmplări personale e la a doua încarnare și rămâne unul dintre proiectele mele preferate. Motivul: “Cum e să…” se balansează pe o linie fină între frivolitate, voyeurism și învățătură. Toate bucățile se citesc dintr-un foc, sunt alerte, rapide, ca o poveste bine spusă la bere. Dar ele sunt foarte greu de realizat – din cele aproape 20 de texte, să fie doar 2-3 care n-au avut nevoie de rescrieri.

Asta pentru că ele trebuiau să transmită experiență și senzație, lucruri care nu sunt ușor accesibile celui intervievat. Trebuie scoase cumva; cu un exces de curiozitate din partea reporterului, cu un excedent de întrebări și cu extrem de multă atenție la secvențialitate.

Câteva dintre cele mai reușite. Cum e să…:
– semeni cu președintele țării
– ai picioare de 1.22 m
– fii bărbat și să te cheme Carmen
– lovești 17 ore într-un sac de box
– fii îngropat de o avalanșă.

PS: Eu ce am scris? În Esquire despre una din cărțile mele preferate, pe care am recitit-o cu această ocazie: Philip Roth – Viața mea ca bărbat. Și despre vodcă. Și despre cum e să faci o operație pe creier. În rest, cum îi stă bine unui freelancer, am început să scriu și în alte locuri. Găsiți în ELLE Man, suplimentul de luna asta al ELLE, un text despre Robert Turcescu și relația cu România în care trăiește (scrisă folosind emisiunea de radio pe care o face de peste opt ani. În FHM am scris despre prietenul meu din copilărie, poreclit Supraviețuirea.

Making of “Tudor Chirilă vinde”

În numărul de iunie, pe coperta Esquire a apărut Tudor Chirilă. Dar și Gabriel Dobre. Gabi, acum senior editor, a scris atunci primul lui cover story și, dacă nu mă înșel, primul portret al unei persoane cu un așa grad de notorietate.

Articolul se găsește acum în forma lui completă pe Liternet și folosesc această ocazie pentru a vă îndemnă să citiți câteva rânduri despre cum a fost făcut. (Mai precis, un dialog între Georgiana Ilie și autor.)

1. Care a fost filtrul prin care ai abordat subiectul? Care a fost ideea principală pe care ai avut-o în minte când te-ai apucat de scris?

Nu cred ca am avut un filtru special. Înainte să încep documentarea eram curios să aflu unde a ajuns Chirilă între timp, cum s-a schimbat în toți anii ăștia de când eu nu i-am mai ascultat muzica. Omul are o imagine de adolescent întârziat, pare un tip care, într-o oarecare măsură, a rămas pe loc în timp ce noi, cei care îi ascultam melodiile prin 96, am crescut și ne-am văzut de viață.

Read more

Lectură de weekend: Maria Dinulescu (din Esquire)

Portretul pe care i l-am făcut Mariei Dinulescu în numărul de iulie-august al Esquire e un text la care țin mult. Pe lângă personajul în sine, despre care puteți citi în articol, îmi place acest profil pentru că:
– Maria mi-a acordat un acces nesperat la viața ei. Am fost împreună la cumpărături, la o discuție despre un scenariu și apoi la o noapte de filmare. E greu să nu produci un text reușit când ai ocazia să observi atâtea momente.
– am lucrat după o schemă. Vezi imaginea de mai jos.
– deschiderea ultimei scene s-a născut dintr-un exercițiu de scris făcut la cursul de jurnalism narativ. Le-am dat cursanților 10 minute să-și pună personajul despre care scriau într-o “scenă” în care l-au observat. Am scris alături de ei; scheletul deschiderii părții numărul cinci din text e în caietul pe care îl car cu mine la curs.

Fotografiile au fost făcute de minunatul Alex Gâlmeanu. Design de Raymond Bobar.

Esquire România, Octombrie 2008

Esquire Octombrie 2008

Despre articolul de copertă al Esquire-ului de octombrie (pe tarabe într-o săptămână) am scris deja o gramadă. Nu am scris despre omul din articol, dar am scris un foileton în cinci episoade despre procesul care a dus la nașterea textului.

A sosit timpul să aflați și despre cine era vorba. Personajul meu e Dragoș Bucurenci, care astăzi conduce asociația MaiMultVerde. Spun “astăzi” pentru că nu poți vorbi despre Bucurenci fără a stabili ce moment e la mijloc. Mulți știu de el, mulți l-au văzut la TV, mulți l-au citit și mulți au rămas cu întrebarea: E Bucurenci pe bune? Sau, cum mi-am permis să formulez întrebarea în titlu, Poți avea încredere în acest om?

Ce am încercat să fac în acest text e nu doar să argumentez un răspuns la această întrebare (pe care eu mi l-am dat – aflați citind care e acesta), ci să încerc (subtil) să conving cititorul că dacă Bucurenci va continua să lucreze și să creeze în ritmul în care o face acum, această întrebare va fi una la care mulți dintre noi va trebui să răspundem.

Sub titlu e șapoul acestui text. Îl reproduc mai jos în întregime.

Dragoș Bucurenci a tânjit să scape de copilărie. Nefiind bun la nimic anume, s-a risipit în toate: fizică, chimie, filosofie. A renunțat la facultate pentru o slujbă. A dublat regimul de club cu un regim de vicii: alcool, tutun, iarbă, K, pastile. A publicat zeci de articole, a scris o carte și a fugărit trenduri. A devenit vedetă de televiziune și copilul teribil care s-a duelat cu intelectualimea română în interpretarea comunismului. A preluat Salvați Dunărea și Delta și a făcut din ea cea mai puternică organizație de mediu din țară. S-a construit pe sine ca brand cu atâta sârg încât lumea a uitat că el se ocupă de ecologie. “Tu ești pretutindenar”, i-a spus un profesor în liceu. “Asta o să te piardă pe tine.” Astăzi, la 27 de ani, Bucurenci conduce MaiMultVerde, o asociație ecologistă care reinventează modul de funcționare al unui ONG. E hiper-competitiv, tranșant, nemulțumit, pedant, vanitos, idealist și hotărât să domolească pretutindenarul din el, ca să poată termina ce începe.

Bucurenci e doar unul dintre cei 15 oameni pe care i-am identificat în acest număr ca fiind “inovatorii“: oameni care inspiră, provoacă și schimbă lumea în care trăim. Într-un pachet fantastic de 30 de pagini, îi veți mai cunoaște printre alți pe Ion Băraru, profesorul care e “de vină” pentru succesele atâtor liceeni români la concursurile NASA, Răzvan Penescu, fondatorul portalului de cultură Liternet sau Victor Velculescu, un doctor în genetică care caută un tratatment pentru cancer. În același pachet, veți putea vedea proiecte realizate de artiștii Iosif Kiraly și Ciprian Mureșan.

Și mai e ceva. (Numărul acesta e ultimul la care am contribuit ca senior editor) așa că mă simt dator să punctez textele care mi-a făcut plăcere să le “ating”). Tot în acest număr găsiți un portret făcut de Dia Radu lui Sergiu Nicolaescu, cel mai longeviv și productiv regizor român. În acest text veți găsi un Nicolaescu neliniștit și neîmpăcat. La 78 de ani, cu zeci de filme în spate, regizorul se simte nedreptățit de critică și de noua generație a filmului românesc.

Tot în numărul de octombrie:
Medeea Marinescu îți spune 10 lucruri pe care nu le știi despre femei.
– Ce am învățat: Justin Capra.
– Brăduț Ulmanu despre București.
– O glumă bună spusă de Daiana Anghel.

* Design: Raymond Bobar.

Viaţa de freelancer începe acum

Când mă voi trezi mâine dimineață voi fi, oficial, un freelancer.

Vineri a fost ultima mea zi în poziția de senior editor la Esquire. Am renunțat la o poziție full-time ca să am mai mult timp pentru reporting și scris. Voi continua să colaborez cu Esquire și ocazional voi și edita – e greu de rezistat tentației de a vedea primul draft al oamenilor cu care ai lucrat. Dacă nu cedez tentației de a sta în casă să dorm, probabil mă veți găsi și în paginile altor publicații.

Pe oriunde mă veți citi (asta include bineînțeles acest blog), sediul fizic va fi biroul meu dezordonat de 120 cm x 60 cm, pe care mă întreb dacă nu ar trebui să-l înlocuiesc odată cu această mișcare. Sau să-i fac un upgrade semnificativ.

Se poate trăi ca freelancer? Nu știu încă; îmi place să cred că da. Dar, la fel ca într-un text reușit, ăsta e un răspuns pe care e păcat să-l afli după primele trei paragrafe.

Cum se naÅŸte un text (Zilele 5-6)

Acesta va fi ultimul post din seria “Cum se naște un text”. Nu pentru că procesul s-ar fi încheiat, ci pentru că a ajuns într-o fază de șlefuire care nu mai necesită cine știe ce rutină. Doar cafea, un pix roșu cât mai ascuțit și puțină liniște. Greul a trecut.

Ieri dimineață am scris bucata care leagă cele trei scene pe care le scrisesem integral de finalul care plutea independent de text. Draftul 1 era gata. Iubesc primul draft pentru că e plin de greșeli. Nu doar de exprimare și de gramatică (deși am destule încât mă întreb de ce sunt atât de amuzante perlele unor viitori jurnaliști – pentru a scăpa de ele există revizii și rescrieri), ci de logică, de structură, de argumentare. Tot ce vrei. Arată bine de la distanță dar de aproape se clatină.

Ca să câștig timp, încă de la început am cooptat în acest proces câțiva cititori/editori. E important să găsești oameni care te pot ajuta să-ți finalizezi textul. Cheia succesului e să le ceri feedback cât mai specific – altfel există riscul să reacționeze la chestii care nu te preocupă. Eu am făcut așa. Am rugat doi oameni să citească fiecare scenă și le-am zis: “Aș vrea să încercați să vă rezumați la mica lume a fiecărei secțiuni. E ea unitară? Are întrebări la care nu răspunde? Simțiți că lipsește ceva? Când e gata, ne uităm și la golurile per ansamblu.”

Un al treilea om, care mă ajută să-mi șlefuiesc fiecare text, a citit secțiune cu secțiune dar cu un mandat mai larg, care a inclus corecturi, sugestii de tăiere etc.

Odată ce am încheiat primul draft am luat scenele la rând și le-am editat folosind comentariile tuturor. (Alte gânduri despre editare, aici). În imaginea de mai sus ați putut vedea cum arătau paginile după acest proces. Rezultatul se numește draftul doi și are 5.770 de cuvinte. D2 era gata ieri după prânz. Ca să sărbătoresc, m-am dus să mă plimb. Astea sunt momente în care am nevoie de muzică. Ieri s-a nimerit să am chef de-un playlist vechi de un an și ceva numit Life 9. O selecție:

Seara am reluat D2 pe care o prietenă mi l-a verificat între timp pentru dude gramaticale. Am luat corespondența cu personajul principal în care verificam o parte din informațiile din text. Am luat notițele care verificau restul. Cu ele aglomerate pe masă, am început o editare mai atentă. Undeva după miezul nopții aveam un draft 3, care are 5.915 cuvinte din care vă ofer, de gust, o singură propoziție: “Urcușul e un terci de pământ, frunze și pietre spălate care par verzi în penumbra creată de copaci.”

Textul se va odihni două zile după care voi mai trece încă o dată prin el ca să mă asigur că nu scap vreo eroare. Apoi va trece prin mâinile redacției, va ajunge la minunatul Ray Bobar, care îl va pune în pagină și în preajma lui 1 octombrie va fi pe tarabe.

Și gata.

← Previous PageNext Page →