Making of “ViaÅ£a mea în dosarele altora” (din Esquire #7)

Spuneam când am vorbit data trecută despre numărul din aprilie al Esquire că textul despre CNSAS și impactul pe care dosarele îl pot avea asupra vieții unui om obișnuit e unul dintre cele mai reușite pe care le-am publicat. Și nu doar din cauza poveștii lui Vasile Gavrilescu, cât mai ales și din cauza muncii de documentare și scriere.

“Viața mea în dosarele altora” e bun pentru că a trecut prin 4-5 drafturi, fiecare rezolvând încă un hop în calea unei citiri ușoare. S-a schimbat mult de la prima versiune și Dia va fi prima care să recunoască acest lucru. Mai jos găsiți alte detalii despre cum a evoluat textul. Am încercat – pe cât posibil – să nu dezvăluim surpriza care conduce textul.

==================================
Making of “Viața mea în dosarele altora”

de Dia Radu
==================================

Chiar mă gândeam zilele trecute cam cât am lucrat de fapt la Gavrilescu. A fost cale lungă până să ajung să țin revista în brațe cu versiunea finală. Să zicem că a debutat prin vara anului trecut, când am început o documentare despre dosarele CNSAS. Am anchetat câteva luni bune în paralel cu alte treburi pe care le aveam de rezolvat.

Prin octombrie am făcut și o scurtă călătorie prin țară. Strânsesem un dosar serios pe problemă, cam cât unul din cele 22 pe care le avea Gavrilescu. Aveam acolo interviuri cu specialiști, istorici, ceva mărturii de la popi care trădaseră, de la scriitori care se dedaseră și ei acestui păcat. Am răsucit problema pe toate părțile în redacția Esquire. Până la urmă a devenit o evidență: din tot ce aveam, subiectul meu era el, omul simplu, cea mai ignorată victimă a Securității.

În decembrie l-am vizitat pe Gavrilescu și povestea a început să se închege.

Read more

Jurnalul unei poveÅŸti (din Esquire #6)

Pe coperta Esquire-ului de martie – de săptămâna asta pe tarabe – e Florin Piersic Jr., un bărbat despre care mai toată lumea are deja o părere formată. Nu voi scrie aici despre text, ci voi face o scurtă biografie a procesului de facere. Chiar dacă nu e la fel de revelator ca dezvăluirile făcute de Georgiana și Camelia, sper ca și acest jurnal să vă ajute să vă dați seama cum se naște un articol de revistă.

PS: Înainte să citiți jurnalul acesti povești vă reamintesc că puteți trimite gândurile voastre despre Esquire-ul de martie la esquire [at] sanomahearst.ro.

Read more

Making of “Copiii altui fus orar” (din Esquire #6)

În câteva zile trebuie să apară numărul de martie al Esquire, pe care deja l-am lăudat că e cel mai bun de până acum. Am mai spus că voi reveni cu informații despre cum au fost făcute câteva dintre materiale.

Astăzi, Georgiana vă spune cum a evoluat textul ei despre generația de copii rămași acasă. Nu doar vă spune, ci vă și arată. Alături de eseul ei – într-o succesiune minunată de imagini – puteți vedea culisele procesului de editare de la Esquire, și modul cum se transformă o bucată dintr-un text până ajunge la forma potrivită.

Am spus-o de multe ori și o repet aici – un text bun e o succesiune de variante, fiecare mai reușită și mai completă decât precedenta. Scopul final e un text dinamic care să capteze cititorul și să curgă și să spună o poveste coerentă. Citiți mai departe să aflați cum a ajuns Georgiana de la prima la ultima versiune. Și citiți Esquire pentru textul integral (ilustrat cu fotografii de Petruț Călinescu).

Read more

Relaţia cu punctele şi alte semne

Când editez îmi place să fac aprecieri conceptuale și să intervin cât mai puțin în scriitură. Structura unui text, coerența narațiunii, claritatea ideilor exprimate mi se par mai importante decât modificarea unor cuvinte și expresii. Nu vreau ca un text să sune de parcă ar fi fost scris de mine. Rareori rescriu; prefer să cer autorului încă o revizie. De cele mai multe ori vor rezolva ei înșiși exprimările aiurea. Nici nu mă aventurez prea tare în punctuație. Există oricum destule conflicte între mine și virgulă.

Ce tai însă aproape întotdeauna sunt punctele de suspensie și semnele de exclamare. Vorbeam aseară cu niște prieteni – toți reporteri și scriitori – despre semnele de punctuație și relația noastră cu ele. Le-am dezvăluit că nu suport punctele de suspensie. Foarte rar se întâmplă să editez un text și să le păstrez. Chiar mai rar să le scriu din proprie inițiativă. Punctele de suspensie nu mai sunt hip din 2000. Omoară propozițiile. Nu creează nici un fel de suspans sau pauză eficientă – nu fac decât să arate că autorul n-a găsit nimic cu care să termine propoziția. A lăsat-o să bălăngăne aiurea sperând că va fi salvată de o înșiruire de puncte. Puncte puncte…

A fost o “dulce” ironie când punctele de suspensie au apărut în campania de lansare Esquire. Å¢ineți minte? “Revista bărbaților cu…”? Păi e fie “revista bărbaților cu carte” fie “revista bărbaților cu puncte puncte”. Recent am primit un text în care fiecare a două propoziție se termina în suspensie. Chiar și atunci când nu era nevoie…

Nu-mi plac nici semnele de exclamare. Dacă apar într-un text înseamnă că nu ai fost în stare să transmiți starea necesară prin cuvinte. Mă feresc de semnele de exclamare chiar și în citate. Dacă nu i-ai transmis cititorului că se află într-un moment tensionat, în care personajul vorbește cu emfază, nu salvezi mare lucru indicând asta. Punct!

Voi ce relație aveți cu semnele de punctuație? Ce “îndreptare” folosiți ca să vă ghidați? Care semne vă plac și care vă irită? Ce aveți de spus despre cele pe care nu le înțelegeți? (New York Times a publicat luni un articol minunat despre “;”, unul din cele mai complexe și neînțelese semne de pe piață.)

PS: Recunosc că sunt îndrăgostit lulea de linia de pauză.
PS2: Atât de lulea încât uneori vânez prin drafturi, căutând excesele Când le găsesc – îngâmfate și lăbărțate – le ucid!
PS3: Ați văzut acel “dulce” în ghilimele? Nu așa că e “rupător” să pui întorsături de sens în ghilimele?

Ce faci înainte să te apuci de scris? (Cosmaciuc)

V-am rămas dator cu un răspuns la întrebarea de săptămâna trecută. Citiți și regăsiți-vă. Eu am făcut-o.

Răspunde: Călin Cosmaciuc.

Au răspuns: Luiza Ilie (aici), Dia Radu (aici), Georgiana Ilie și Brăduț Ulmanu (aici).

Călin Cosmaciuc, 30 de ani, este jurnalist freelance. Are 12 ani de experiență în presa scrisă. Ultima lui slujbă a fost la Evenimentului Zilei ca editor la departamentul “Reporteri Speciali”. Are și blog.

Ultima dată am început cu o…pauză. Vineri terminasem interviurile, aveam înregistrate vreo trei ore pe reportofon. De asta mi-e groază – de transcrieri.

M-am hotărât să nu le transcriu. Și, da, să încep cu o binemeritată pauză. Am închiriat un film de la mall, unde am mai pierdut vremea la o cafea, apoi acasă am terminat de citit un roman de spionaj. Am adormit târziu, după film, cu gândul ca o să mă trezesc cat mai devreme, ca să încep la zece. In timp ce făceam toate astea, îmi treceau prin cap tot felul de lucruri legate de povestea pe care urma să o scriu: de la construcție, pana la lucrurile pe care le-as mai putea afla pana sa termin textul.

Oare mai puteam afla lucruri care să rotunjească story-ul? Ar merita efortul de a lungi timpul de documentare? Ar fi schimbat construcția aceste eventuale noi informații? N-ar fi schimbat mare lucru, dar ar fi colorat un pic povestea. În fine, am zis, hai să încep cu ce am si pe parcurs voi mai afla poate lucruri noi. Chiar ar fi prins bine niște pauze de la scris pentru telefoane, o întâlnire, o căutare pe Internet.

E 10 și ceva dimineața. Cafea sau ness? Ness, că se face mai repede. Å¢igări am destule. Încep să ascult înregistrările și îmi notez time-code-uri. Povestea mea are doua părți, așa că mă hotărăsc să încep cu profilul personajului – îl aveam proaspăt în minte, mă întâlnisem cu el cu o zi înainte pentru interviu. Să încep cu o scenă. Să fie una de la interviu? Nuuuuu. El e violonist și îl văzusem în concert cu o lună și jumătate în urmă.

Îmi dau seama că a trecut cam mult de atunci. Aprind o țigară, mă duc să mai fac o cafea. Îmi deschid blogul, dar n-am chef de scris. Doar verific dacă a postat cineva vreun comentariu. Iau ziarele online la rând, să vad ce mai e nou pe la noi și prin lume. Mă întorc la Word-ul meu gol. Degeaba. Vreau să fie foarte bună “deschiderea”.

Îmi vine o idee: YouTube. As putea să gasesc ceva asemănător, care să îmi dea un “refresh”. Gasesc o inregistrare de un minut cu el, într-un alt recital decât cel la care fusesem eu. Însă e același personaj, aceeași atitudine. Da! M-a ajutat. Îmi amintesc totul. E chiar mai bine: la spectacol nu îl văzusem de aproape, fiindcă aveam bilet undeva mai în spate – doar acolo mai găsisem.

Data viitoare, însă, chiar dacă e o poveste pe care o voi scrie peste un an, trebuie sa nu mai fiu comod si sa scriu bucata imediat ce mă întorc de la locul faptei! Trecuseră două ore de când am deschis Word-ul, pentru a mă apuca de scris. Croșetez trei rânduri. E bine? Nu. O iau de la început. Ce-i mai greu a trecut. E dupa-amiază și am două sute de cuvinte. Nu-i mult, dar de aici încolo știu foarte bine ce am de făcut. Merge ca uns.

Camera s-a umplut de fum, așa că deschid geamul. Trag aer curat și trec la următorul nivel al story-ului. Greul a trecut!

Ce faci înainte să te apuci de scris? (Luiza Ilie)

Vorbeam astăzi cu o prietenă care se mira cât de asemănător e procesul ei de pre-lucru cu al altora. Eu întotdeauna m-am simțit împlinit de ideea că fac parte dintr-o comunitate de scriitori care se confruntă cu probleme similare. În acest spirit voi adauga încă un răspuns la întrebarea: Ce faci înainte să te apuci de scris?

Răspunde: Luiza Ilie.

Au răspuns: Dia Radu (aici), Georgiana Ilie și Brăduț Ulmanu (aici)

Luiza Ilie este jurnalist. În 2005, unul din articolele pe care le-a scris în timpul unui program de master în America a fost coperta alt-weekly-ului Illinois Times.

Nu scriu niciodată înainte de a aduna (mai mult decât) toate informațiile care îmi trebuie. Mai trec o dată prin tot după care îmi scot ideile la plimbare. La propriu. Le scot în oraș, de preferință pe străzi golașe de oameni – Calea Victoriei duminică dimineața, genul ăsta de decor. Le las câteva zile să se așeze cum vor ele. Mă uit pe geam la oameni, apusuri, și răsărituri, accidente de mașină, Jerry”™s Pizza de la colț, porumbeii vecinului de peste drum. Vorbesc mai putin, evit oameni – sunt ocupată observând mișcarea ideilor dintr-un colț.

Primele fraze se conturează aproape întotdeauna pe hârtie, de regulă în timpul plimbărilor sau melancoliilor de fereastră mai sus pomenite – poate și unul dintre motivele pentru care nu plec niciunde fără hârtie și pentru care la mine în casă găsești carnețele și pixuri împrăștiate peste tot – în dulapul de lângă chiuvetă, lângă pat, pe birou, în dulapul de pe hol.

Odată ce văd că ideile curg pe hârtie mă apucă așa o nerăbdare să ajung cât mai repede la calculator unde lucrez începutul textului fără să-mi pese de nimic din jur – de fapt, țigări sa fie. De-abia după ce am începutul vin tabieturile – cafea, scrumieră curată, spațiu pe birou, documentele întinse în șir indian pe podea în jurul meu, ciocolată, susan, alune… pentru că odată ce am începutul îmi place să scriu primul draft deodată.

Ce faci înainte să te apuci de scris? (Dia Radu)

Continuăm seria răspunsurilor la întrebarea: Ce faci înainte să te apuci de scris?

Răspunde astăzi: Dia Radu.

Dia Radu este jurnalist. În decembrie a publicat în Esquire un material despre Experimentul Pitești.

Cu o zi înainte de ziua cea mare, îmi propun să mă trezesc foarte devreme, ca să fiu eficientă. La 8 dimineața, când sună ceasul, realizez însă că raționamentul meu a fost complet eronat. O zi eficientă ai atunci când te trezești bine dispus și simți zbătându-se în piept dorința de a face ceva măreț. A te trezi forțat, împotriva voinței tale, aduce atingeri libertății personale. Or, un scriitor e un om fundamental liber, care prin natura lui detestă constrângerile de orice fel. În numele literaturii și al jurnalismului narativ, mă întorc pe cealaltă parte.

Inspirația nu trebuie forțată, trebuie tratată cu delicatețe, ca o amantă gata să facă nazuri și să se care când ți-e lumea mai dragă. Pe la 11 deschid messengerul și-mi postez ca avatar “busy” sau “working”. Nimeni nu îndrăznește să mă abordeze și asta mă frustrează groaznic. Chiar nu-i pasă nimănui de mine că muncesc? Deschid două trei conversații să mă plâng. După 50 de minute îmi zic că nu se mai poate și trec pe invisible. Și constat că mi-e foarte, foarte foame. Nu pierd timpul prețios să-mi fac de mâncare. Comand la chinezi. În așteptarea mâncării, îmi dau seama că în biroul meu e un haos și că sub nici o formă nu pot lucra în asemenea condiții. Mă apuc de curățenie. Nu doar așa, pe masa de lucru, ci chiar și prin sertarele prin care n-am mai umblat de cinci ani. Un suflu de înnoire pune stăpânire pe mine.

Deodată mi se pare că biroul ar trebui mutat mai la lumină. Ar trebui să-mi cumpăr un scaun nou, ăsta e mult prea șubred. Și am mare, mare nevoie de un raft de cd-uri. Pe când mă poziționez confortabil cu catalogul Ikea în brațe să studiez oferta, sună la ușă mâncarea. După masă, mă simt ca un șarpe boa care a înghițit o căprioară sălbatică. E musai să mă întind puțin pe pat. Când mă trezesc, e destul de întuneric și pe ecranul laptopului tronează un offline de la un editor: “Ce se mai aude cu textul ăla?”

Ce faci înainte să te apuci de scris? (Eu, Ulmanu, Ilie)

Într-o zi, la un curs, una dintre participante a spus că e înconjurată de profesori. După câteva săptămâni de discuție despre procesul de scriere, despre frici, despre probleme, despre soluții, despre tabieturi, ea rostise un gând care știam că e în mintea multora.

Când desfaci scrisul în bucăți, realizezi ce multe piese avem în comun. De atunci încolo vei știi că nu ești singura persoană care se luptă cu o anumită problemă. Iar când o piesă se strică, te inspiră când vezi cum a găsit altcineva soluția.

De săptămâna asta voi începe să deconspir ceva din modul de lucru a unor oameni la care țin și pe care îi respect ca jurnaliști de poveste. Chiar dacă nu îi știți pe unii dintre ei, credeți-mă când vă spun că înțeleg și abordează o idee cu o pasiune și o seriozitate rară. Iar rezultatul muncii lor este de cele mai multe ori o poveste care merită citită.

I-am întrebat care e rutina lor înainte de a se așeza la masa de scris. Nu cum fac documentare, interviuri, transcrieri, planuri și alte etape mari care preced scrisul. Ce vroiam eu să știu e care e rutina și care sunt gândurile pe care le au înainte să pună primele cuvinte pe ecran.

Întrebarea e: Ce faci înainte să te apuci de scris?

Răspund astăzi: eu, Braduț Ulmanu și Georgiana Ilie.

Read more

Disciplina de a scrie (zilnic)

Ideea de a scrie zilnic nu e una originala. Zeci de mii de scriitori si de jurnalisti scriu in fiecare zi. Stephen King spune in On writing (tradusa la noi Misterul regelui) ca norma lui zilnica e de 10 pagini, adica vreo 2.000 de cuvinte. In fiecare dimineata se aseaza la masa de scris si scrie acele 10 pagini. Uneori curg si e gata inainte de pranz. Alteori, e inca la birou dupa amiaza, storcandu-si creierul pentru ultimele boabe. Rareori, scrie King, se ridica de la masa inainte sa termine.

Am avut recent o conversatie cu o prietena ““ un jurnalist foarte talentat – care mi-a spus ca nu crede in abordarea asta (eu i-am zis “scrisul ca tinichigerie”) si ca prefera sa scrie cand ii vine, pentru ca atunci are sansa de a scrie ceva bun. E stilul in care am abordat si eu scrisul pana nu demult. Daca am ceva de spus, va veni si momentul in care voi simti ca trebuie sa ii dau drumul si atunci ma voi aseza la masa si voi scrie.

Imi amintesc insa sute de ocazii in care mi-as fi dorit sa scriu ceva, dar mi-am gasit o scuza. E cald afara. Mai bine vad un film. Ma doare capul. Parca imi e lene sa dau drumul la calculator. Sau, chiar daca am dat drumul la calculator, m-am lasat dus de e-mail si pana am scris un mesaj despre lungimea perdelelor pe care mi le doresc pe balcon, a plecat si muza in treaba ei.

In ultimii 2-3 ani am invatat ca nu te poti increde in muza si ca poti scrie si fara ea. Sigur, in zilele in care te viziteaza, scriitura ta va avea o patina speciala. Dar asta nu inseamna ca va fi de aruncat la gunoi in zilele in care muza e ocupata cu alte chestii. Si am mai invatat sa nu cred in scuze. Nu cred in “œnu pot scrie azi“ si nu cred in ideea ca poti fi in pana de inspiratie sau intr-un blocaj creativ.

Un editor de la Baltimore Sun spunea ca nu exista “œwriter’s block”. Povestea ca tatal lui a condus un camion toata viata si nu s-a trezit niciodata spunand ca are “œtruck driver’s block”. In “œThe Craft of Revision”, Don Murray, un instructor fabulos de scriitura, puncteaza ideea ca scrisul e un mestesug, un obicei, o disciplina. Nu-l vei putea intelege si stapani daca nu te antrenezi regulat. (Si Murray incerca sa scrie zilnic. Nu avea o limita, dar isi nota numarul de cuvinte pe o tablita din birou. La un bilant de cinci ani, de exemplu, avea o medie de 898 de cuvinte pe zi. Scrisese ceva in 1.640 din cele 1.976 de zile pe care le-a avut la dispozitie):

“Writers write. It is that simple. And writers suffer the same problems in getting started as nonwriters. In fact, the more you are published, the higher the expectations placed on you by editors, readers, and yourself and, therefore, the more likely you are to suffer paralysis. We never are prepared enough; never feel we have the authority to be an authority; never believe we write well enough; never have the time, the place, the tools; always have other responsibilities that have to be faced first; and on and on. All the excuses may be legitimate but writers write despite all the good reasons not to write.” (Don Murray ““ The Craft of Revision)

Mi-am amintit de citatul asta recent, citind un articol din The Oxford American scris de prozatorul american George Singleton. Textul se numeste “œHow to write stories” si e un ghid pentru cei care au hotarat ca din 2008 se vor pune serios pe treaba (oare cati oameni isi pun scrisul ca dorinta #1 pentru noul an?). Singleton e savuros si inventeaza un plan intins pe 20-30 de ani, care va aduce scriitorului tanar numeroase bucati publicate, bani si satisfactia de a fi curatat mediul (da, planul implica si activitati ecologice).

Ideea lui Singleton se bazeaza pe faptul ca scriitorul va scrie 1.000 de cuvinte in fiecare zi. Finalul textului anticipeaza cateva din scuzele pe care cititorul hotarat sa scrie (dar convins ca fara muza nu se poate) le va gasi sa nu-i dea drumul. Sigur, multe din ele sunt valabile. Dar daca gasesti timp pentru scuze in loc sa gasesti timp pentru scris, atunci nu scrie.

← Previous Page

• Recently Written

  • Fiecare om e o poveste
  • Despre intervievat, cu Mike Sager
  • The Power of Storytelling 2012
  • Despre reviste indie ÅŸi 3 ani de DoR
  • De ce mă ratez ca jurnalist
  • Reportajul, cum ar trebui să fie
  • DoR are nevoie de tine. Abonează-te.
  • Comunitate
  • Cele mai bune poveÅŸti din 2011
  • Sesiunea de keynotes a Power of Storytelling

• Categories

  • Ce citeÅŸte Gabi
  • Ce-am învăţat
  • Cursuri
  • De ce functioneaza?
  • Decat o Revista
  • DefiniÅ£ii
  • Draft
  • Editare
  • Esquire
  • Featured
  • Inovatie
  • Intrebari
  • Leadership
  • Lectura de weekend
  • Motivatie
  • Recomandări
  • Tabu
  • Tehnică
  • Texte
  • Uncategorized
  • Viata de freelancer

• Archives

  • December 2012
  • September 2012
  • April 2012
  • February 2012
  • January 2012
  • November 2011
  • October 2011
  • September 2011
  • July 2011
  • June 2011
  • May 2011
  • March 2011
  • February 2011
  • January 2011
  • December 2010
  • November 2010
  • October 2010
  • September 2010
  • August 2010
  • July 2010
  • June 2010
  • May 2010
  • April 2010
  • March 2010
  • February 2010
  • January 2010
  • December 2009
  • November 2009
  • October 2009
  • September 2009
  • August 2009
  • July 2009
  • June 2009
  • May 2009
  • April 2009
  • March 2009
  • February 2009
  • January 2009
  • December 2008
  • November 2008
  • October 2008
  • September 2008
  • August 2008
  • July 2008
  • June 2008
  • May 2008
  • April 2008
  • March 2008
  • February 2008
  • January 2008

• 
  

• About

  O conversaţie despre scris, idei, strategii şi tehnici de realizare a poveştilor jurnalistice.

• Blogroll

  • Fresh Yarn
  • Malcolm Gladwell
  • Narrative Digest
  • Poynter
  • SMITH Magazine
  • This American Life
  • Why We Write
  • Write to Done
  • WriterL
  • Writing Tools