Cum se naÅŸte un text (Zilele 5-6)

Acesta va fi ultimul post din seria “Cum se naște un text”. Nu pentru că procesul s-ar fi încheiat, ci pentru că a ajuns într-o fază de șlefuire care nu mai necesită cine știe ce rutină. Doar cafea, un pix roșu cât mai ascuțit și puțină liniște. Greul a trecut.

Ieri dimineață am scris bucata care leagă cele trei scene pe care le scrisesem integral de finalul care plutea independent de text. Draftul 1 era gata. Iubesc primul draft pentru că e plin de greșeli. Nu doar de exprimare și de gramatică (deși am destule încât mă întreb de ce sunt atât de amuzante perlele unor viitori jurnaliști – pentru a scăpa de ele există revizii și rescrieri), ci de logică, de structură, de argumentare. Tot ce vrei. Arată bine de la distanță dar de aproape se clatină.

Ca să câștig timp, încă de la început am cooptat în acest proces câțiva cititori/editori. E important să găsești oameni care te pot ajuta să-ți finalizezi textul. Cheia succesului e să le ceri feedback cât mai specific – altfel există riscul să reacționeze la chestii care nu te preocupă. Eu am făcut așa. Am rugat doi oameni să citească fiecare scenă și le-am zis: “Aș vrea să încercați să vă rezumați la mica lume a fiecărei secțiuni. E ea unitară? Are întrebări la care nu răspunde? Simțiți că lipsește ceva? Când e gata, ne uităm și la golurile per ansamblu.”

Un al treilea om, care mă ajută să-mi șlefuiesc fiecare text, a citit secțiune cu secțiune dar cu un mandat mai larg, care a inclus corecturi, sugestii de tăiere etc.

Odată ce am încheiat primul draft am luat scenele la rând și le-am editat folosind comentariile tuturor. (Alte gânduri despre editare, aici). În imaginea de mai sus ați putut vedea cum arătau paginile după acest proces. Rezultatul se numește draftul doi și are 5.770 de cuvinte. D2 era gata ieri după prânz. Ca să sărbătoresc, m-am dus să mă plimb. Astea sunt momente în care am nevoie de muzică. Ieri s-a nimerit să am chef de-un playlist vechi de un an și ceva numit Life 9. O selecție:

Seara am reluat D2 pe care o prietenă mi l-a verificat între timp pentru dude gramaticale. Am luat corespondența cu personajul principal în care verificam o parte din informațiile din text. Am luat notițele care verificau restul. Cu ele aglomerate pe masă, am început o editare mai atentă. Undeva după miezul nopții aveam un draft 3, care are 5.915 cuvinte din care vă ofer, de gust, o singură propoziție: “Urcușul e un terci de pământ, frunze și pietre spălate care par verzi în penumbra creată de copaci.”

Textul se va odihni două zile după care voi mai trece încă o dată prin el ca să mă asigur că nu scap vreo eroare. Apoi va trece prin mâinile redacției, va ajunge la minunatul Ray Bobar, care îl va pune în pagină și în preajma lui 1 octombrie va fi pe tarabe.

Și gata.

Cum se naÅŸte un text (Zilele 3-4)

There is only one recipe – to care a great deal for the cookery (Henry James).

L-am auzit pe Liiceanu vorbind odată despre cum se motivează ““ fie că vine vorba de scris sau de condus o editură. Trebuie să crezi că ce faci e cel mai important lucru din lume, spunea el. Axis mundi. Am zâmbit pentru că așa mă păcălesc și eu. Jurnalismul ““ chiar și cel mai bun ““ e efemer. Dar, cum le zic și cursanților mei, ca să scrii cea mai bună poveste jurnalistică pe care o poți scrie, trebuie să te convingi că faci cel mai important lucru din lume.

Experimentul de-a scrie și de-a scrie în timp ce scriu nu m-a surprins prea mult. Am făcut un obicei din a-mi observa stilul de muncă ca să-i pot aduce îmbunătățiri. Ce m-a amuzat ““ poate chiar rușinat puțin ““ e cât răsfăț și autoamăgire ascunde acest proces.

Nu pun la socoteală izolarea și faptul că m-am închis în casă de sâmbătă și am ieșit maximum două ore pe zi. Ieri am ajuns până la Starbucks. Azi cred că nu voi apuca să ies deloc. Dar aș minți cu nerușinare dacă aș spune că scriu furibund.

Treaba stă mai degrabă așa: am cam trei ore productive dimineața ““ să zicem de la 7:30 la 10:30 -, când chiar scriu. (În tot acest timp trag de-o cană de cafea și probabil un bol de fulgi cu lapte sau iaurt).

Apoi, odată ce prietena mea pleacă la muncă, mă apuc de e-mailuri și telefoane legate de subiect. Mai cer o lămurire, mai verific o informație, mai confirm sau infirm o bănuială. Apoi, mai joc un golf pe Wii. Recordul meu e de -5 la un curs de nouă găuri și continui să cred că se poate mai bine. Golf-ul ăsta (mai jos imagea avatarului meu încercând o lovitură de efect) e metoda cu care pierd vremea câte 20-30-50 de minute pe zi de când a făcut fratele meu greșeala să-mi paseze consola.

Apoi, dacă am vreo revelație, mai scriu o bucată. Azi de exemplu, m-am reașezat la birou și scris finalul materialului. Nu era următorul pe listă, dar nu aveam răbdarea și starea necesară să scriu o întreagă secțiune legată ca să ajung la el. Știam de la început în ce direcție mă duc și cu trei sferturi din text gata, am vrut să văd cum sună.

Când scriu finaluri de text încep deseori să fac ca o găină care se laudă cu super-oul produs. Dau copy-paste pe mess, mă proclam fericit, mai fug până la frigider și, eventual, îmi promit încă niște golf.
Perioada între două și cinci e foarte lentă. Rareori fac ceva care să conteze cu adevărat (de obicei mai răspund la o rundă de e-mailuri sau spăl vasele). Astăzi, ca să mai treacă timpul, mi-am făcut macaroane cu brânză ““ o îmbunătățire față de regimul de sandwich-uri cu șuncă și iaurturi cu fructe din zilele precedente.

Spre sașe seara încep din nou să funcționez. Nu scriu, dar mă gândesc la pașii următori și îmi răsfoiesc notițele. Eventual, cum am făcut aseară, mai citesc unu-două articole care să mă inspire. Pericolul cu cititul de articole extraordinare e un blocaj ““ am prieteni care nu citesc atunci când scriu de frică că nu vor putea performa la noul standard.

Dacă e o seară reușită (ca duminică și ieri), mai scriu câteva paragrafe care să mă ajute să mă urnesc în dimineața următoare.

Scris, mâncat, golf electronic, procese de conștiință, o barbă de trei zile și un exces de autosugestie. Interesantă colecție. Îmi spun că e important procesul pentru că e important ca cititorul să aibă un text clar și muncit. Sau poate e important ca autorul să simtă că articolul ““ pe care puțină lume și-l va aminti la câteva săptămâni după apariție ““ n-a fost un efort inutil. A fost, cel puțin pentru câteva zile, cel mai important lucru din lume.

Cum se naÅŸte un text (Ziua 1)

Eram într-o dimineață la metrou și ascultam un episod mai vechi din This American Life: The job that takes over your life. În deschidere, Ira Glass compara producerea unui episod cu cele cinci stadii ale răspunsului omului la boală: negare, furie, negociere, depresie și acceptare. Mi s-a părut amuzantă trimiterea pentru că deseori simt că trec prin aceste faze înainte să reușesc să mă apuc de scris – de la negarea faptului că perioada de documentare s-a încheiat, la furia că nu am destul material, la acceptarea faptului că scriitura de non-ficțiune nu poate fi perfectă și că trebuie să mă apuc de scris dacă e să public textul vreodată. (Când faci jurnalism de poveste, trebuie să accepți până la urmă că “perfect is the enemy of good”.)

Azi a fost ziua în care am trecut prin ultima fază, cea în care accept faptul că abia de mâine voi scrie susținut. V-am mai spus că am tendința să pierd o zi întreagă – deși e liberă – înainte de a începe un prim draft. Tot Glass spune în episodul cu pricina: “At least if I’m here, I’m think, I’m not out worrying about all the things I’m supposed to do when I get here.” Corect. Dacă stau în casă între carnețele și calculator, am senzația că mă pot apuca oricând.

Ca să nu fie o zi pierdută în totalitate, mi-am făcut o schemă a textului și mi-am petrecut după-amiaza subliniind prin cele cinci dosare cu notițe (transcrieri de interviuri cu personajul, alte texte despre el, informații ajutătoare etc etc etc) pasajele relevante pentru fiecare secțiune. (Notă: trebuie să-mi îmbogățesc paleta de highlighters.)

Mai jos aveți o imagine a mesei de bucătărie în timpul acestui proces. Scopul exercițiului e să-mi clarific direcția textului și să fac o primă triere a informațiilor. În plus, am încercat o primă distribuție materialului adunat în scene (din fericire am avut acces în viața personajului meu și am avut o de unde alege scenele relevante). Organizarea asta e singurul mod în care simt că scrie un text cât de cât coerent în patru zile.

Voi cum vă organizați?

*** Personajul despre care scriu va rămâne deocamdată un mister. Ce vă pot spune e că textul va apărea în numărul următor al Esquire România.

Tot în şase cuvinte

Am repetat la curs exercițiul poveștilor spuse în șase cuvinte (cel de data trecută e aici). Au ieșit niște variante bine comprimate ale unor texte personale minunate. Veți putea citi din ele în curând.

Dan: Pe drum, libertatea ajunge la destinație.

Mona: Schimbările mari se produc dimineața devreme.

Irina: Întâmplările copilărie marcate de conștiință.

Ana Maria: Visele nu mor când crezi tu.

Geo: Ana cânta la chitară. Eu plutesc.

Mihaela: Nostalgia de-a lăsa în urmă copilăria

Andreea: Copilăria e o zi de vară.

Ionuț: Cum pasiunea de-o viață a dispărut.

UPDATE (21.08.2008): Și două variante puțin întârziate:

Irina: Liniștea de la capătul lanternei roșii.

Ana: Cu o bicicletă pot îmblânzi Bucureștiul.

Despre riscul scrisului după reţetă

În 2005 am lucrat la o serie de articole despre comunitatea musulmană din Columbia, Missouri. Mi-a luat patru luni să documentez și să scriu cele patru povești: trei portrete și un text de analiză.

Unul din momentele cele mai chinuitoare – care s-au repetat de câteva ori la fiecare poveste – a fost cel în care editorul meu m-a rugat să-i spun (nu o dată) despre ce era fiecare text. De fiecare dată în mai puține cuvinte.

Ce am învățat atunci e că o poveste bună trebuie să încerce să treacă de limitele întâmplărilor pe care le descrie pentru a ajunge la o “idee mare”. Văzute așa, poveștile devin căutări care te transformă, indiferent de ce găsești. Poveștile devin experiențe și nu doar echivalentul unor prăjituri executate exclusiv după rețetă.

Am citit un text aseară care mi-a amintit de cât de periculoase pot deveni rețetele și cât de dependenți devenim noi de ele. Dependența se crează pentru că ușurează munca: o scenă aici, puțin context, o lingură de descriere, o scenă acolo, niște analiză, iar o scenă și gata.

Mai nou ziarele și revistele românești sunt pline de povești făcute după rețetă. Vezi orice text care încep cu jurnalistul observând “celebritatea” la o masă în timp ce-și amestecă zahărul brun în cafea – nimic rău în a puncta această scenă dacă ea este relevantă pentru drumul poveștii. De obicei însă, ea n-are nici o legătură.

Textul pe care l-am citit aseară, scris în 2002, avertizează că rețeta riscă să omoare povestea. Că multe reviste americane nu mai judecă o idee, ambiția unei antreprize reportericești ci trec totul printr-o formulă. Sigur că e important ca tehnica să fie desăvârșită, iar rețetele ajută orice reporter cu realizarea unui text – mai ales cu structura. (Ca editor pot depune mărturie că e structura e o problema mare pentru majoritatea celor care scriu peste 1.000 de cuvinte). Dar tehnica de una singură nu va salva un text fără idee sau unul prea timid să încerce să transceadă adevărul documentat.

The embrace of technique sets writers and their stories off in a direction from which it is often impossible to turn back. A first step that is comforting and reassuring “” thank God I know where I’m going “” but fated. But by setting out over the uncertain terrain where an insight or idea may, or may not, lie, writers deny themselves and their readers the great thrill of the work “” an attempt to answer a difficult question, a discovery of something illuminating.

Trebuie să vă redau și o serie de paragrafe paragrafe în care se vorbește despre nevoia unui editor care să ajute. Shapiro înțelege prin cuvântul editor un om care te ajută să-ți găsești drumul prin jungla de informație pe care ai adunat-o. Un om cu care să vorbești despre direcția textului și ce vrei să faci cu el. Nu unul care va rescrie trei propoziții și va muta șapte virgule – majoritatea jurnaliștilor români asta înțeleg prin acest cuvânt.

Good work often has undetectable editor’s fingerprints all over it “” undetectable because much of the editing happens not on the page, but before so much as a word is written. The work in bringing an ambitious story to life is a task that no writer should have to pursue alone. Many prefer the solitude. Many also prefer that the first drafts be left untouched. Dream on.

But most writers I know will admit, even grudgingly, how they long for an editor with whom they can talk, about distilling an idea or question, about the path to answering that question (read: reporting), and about the best way to tell the tale. This is, of course, a tricky dance in that writers desire both to be left to do what they want and to know that they have a hand to hold when they get lost. To pursue a story without risking getting lost is to preclude the possibility of real discovery. Getting lost, then, is a good thing, but only when there is someone at your back with a flashlight.

Editors, in turn, deny themselves, their writers, and their readers the possibility of a wonderful story if they assume that the true nature of their work is in preparing a finished piece for publication. The pencil-to-paper part of the work is essential, but no amount of moving words and paragraphs can retrieve from mediocrity a story written before it is thought out. Because then the editing becomes only about words and structure and organization “” about technique.

Making of “Familia călătoare″ (din Esquire iunie)

Când scrii un text care trece de 2.000 de cuvinte sau chiar mai departe, structura devine esențială supraviețuirii (asta nu te scutește de ea la texte mai scurte). Uităm deseori că nu scriem pentru noi și ne apucăm să punem în text informație cu lopata, bucuroși că am putut executa ceva lung.

Dar cineva trebuie să te citească și, ideal, să povestească și altora despre ce a citit. Și atunci trebuie să fii atent la structură. Și trebuie să gândești fiecare decizie și să poți justifica fiecare paragraf. Un text reușit e o succesiune de decizii mici, luate de la un draft la altul.

Textul despre familia călătoare e unul dintre cele mai frumoase din numărul de iunie. Eu i-am editat Georgianei doar primul și ultimul draft (un alt editor minunat a făcut restul), dar țin minte că la primul nu i-am spus cu mai mult decât: Nu merge. Nu transmite emoția pe care o simt când povestești despre el. Încearcă să găsești o structură care nu doar te va ajuta să scrii mai cu viață, ci va fi și reprezentativă pentru poveste.

Așa s-a născut ideea de a-i oferi fiecare personaj un spațiu de mișcare. Mai multe despre structură și despre cum se schimbă un paragraf, vă spune chiar Georgiana:

==================================
Cum mi-am structurat textul

De Georgiana Ilie
==================================

Îi spuneam ieri unei colege ziariste că m-am documentat 6 luni pentru “Cinci călători pe ici pe colo”. Uluirea de pe chipul ei a spus totul. Uitasem că lumea trăiește într-un ritm mult mai rapid decât cel al unui scriitor la revistă.

Familia Pouzet Oprean călătorește în jurul lumii cu rulota. Un stil de viață plănuit pentru câțiva ani. Mi-ar fi plăcut să merg cu ei, în camper, măcar o săptămână, ca să pot scrie despre atmosfera de acolo, să mă joc și să învăț cu copiii, să stau de vorbă cu Marilena și Dan. Dacă ar fi fost măcar pe acest continent, aș fi făcut asta. Dar eu am aflat despre ei când erau în Mexic, după aproape un an petrecut în SUA și Canada. Și le-am urmărit călătoria prin Mexic și America Centrală. Așa că tot ce am putut să facem a fost să ne scriem pe email, de multe ori, și să citesc și să recitesc jurnalul călătoriei de pe site-ul lor. De aceea a durat atât. Și pentru că e greu să construiești o relație de încredere într-un mediu atât de artificial precum e-mailul. Nu căutam informații, ci motivație. Nu voiam descrieri de peisaje, ci momente din viața lor în călătorie. Din fericire, cei doi părinți sunt povestitori minunați. Și au văzut la mine și entuziasmul personal și pe cel profesional. Au avut încredere.

Am fost atât de copleșită de ei încât primul draft a fost prost. Mi se părea nenatural să fiu atât de entuziasmată, așa că am lăsat toate sentimentele pe dinafară. M-am concentrat pe proces, când vedetele erau de fapt ei, fiecare în parte.

Cristi a văzut că aveam nevoie de o structură pe care să lucrez, altfel voi fi în continuare obsedată de formă, nu de conținut. Și a venit cu soluția ca fiecare parte a poveștii să fie spusă de câte un membru al familiei, inclusiv rulota ““ ei se referă la rulotă ca la unul dintre copii. Începutul și sfârșitul urmau să puncteze un moment prezent, marcat de un fel de tensiune ““ alesesem de la început vizita la fluturii monarh ““ apoi totul între cele două să fie secvențe în care să se audă vocile tuturor. Aici mă puteam juca, puteam povesti anecdote din călătorie, puteam individualiza fiecare personaj. Și ar fi fost păcat să nu fac asta. Fiecare are o personalitate aparte, copiii sunt diferiți și fermecători; până și Simon, rulota, are ceva de spus amuzant.

Am devenit, așadar, un povestitor omniscient. Așa am renunțat și la citate, pentru că nu mai aveau sens în poveste. Am păstrat ritmul discursului lor, dar am făcut să fie consecvent de-a lungul restul textului.

Îmi place cum a evoluat textul, de la șirul de informații aruncate de-a valma în al doilea draft (pe primul mi l-am scos din minte) la eficiența fermecătoare din ultimul. Meritul unor editori care au devenit și ei la fel de entuziasmați de prietenii mei călători.

Draft 2:

Dan are 40 de ani și este un bărbat cu multe talente: construiește stadioane în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case pe plajele din Alaska, gătește, face fotografii, conduce o rulotă și nu poate să folosească lasso-ul, deși a primit lecții chiar în ziua de Crăciun.

Draft 3:

Dan are 40 de ani și este un bărbat cu multe talente: construiește în Guadalajara un stadion în formă de vulcan, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, gătește, face fotografii, conduce o rulotă și nu poate să folosească lasso-ul, deși a primit lecții chiar în ziua de Crăciun de la un mexican, în Los Guayabos.

Draft 4:

Dan are 40 de ani și este un bărbat cu multe talente: construiește în Guadalajara un stadion în formă de vulcan, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, gătește, face fotografii, conduce o rulotă. Cu toate acestea, nu poate să folosească lasso-ul, deși a primit lecții chiar în ziua de Crăciun de la un mexican, în Los Guayabos.

Draft 5:

Dan are astăzi 40 de ani și este un bărbat cu multe talente: construiește un stadion în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, gătește, face fotografii, conduce o rulotă. Talentele sale nu includ și mânuitul lasso-ului, deși a primit lecții chiar în ziua de Crăciun de la un mexican în Los Guayabos. Înalt, cu fruntea lată, puțin încărunțit, privește lumea cu ochi pătrunzători din spatele ochelarilor de vedere. Are o ținută relaxată, cu umerii puțin aplecați și în general pare să se bucure de tot ce îi arată drumul.

Draft 6:

Dan are 40 de ani și este un bărbat cu multe talente: construiește un stadion în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case în timp ce supraveghează copiii, gătește, face fotografii, conduce rulota. Talentele sale nu includ și mânuitul lasso-ului, deși a primit lecții chiar în ziua de Crăciun de la un mexican în Los Guayabos. Înalt, cu fruntea lată, puțin încărunțit, privește lumea cu ochi pătrunzători din spatele ochelarilor de vedere. Are o ținută relaxată, cu umerii puțin aplecați și pare să se bucure de tot ce îi arată drumul.

Trândăveala ca metodă de lucru

Am povestit recent cu cursanții mei despre ce fac înainte să se așeze să scrie. Vorbeam despre texte pe care le controlează, cu un deadline acceptabil, și care permit ore întregi de scris și rescris înainte de-a pune degetele pe keyboard.

Mulți dintre noi au început în redacții de cotidiene unde singurul momente pe care-l aveai pentru a gândi un text era drumul înapoi către redacție de pe teren. Era o agonie plăcută să scriu un lead în cap în timp ce frunzăream prin carnețel și ocoleam trecătorii, dar adrenalina pe care mi-o dădea un deadline de 20 minute până la închiderea ediției nu putea trata sentimentul de după, când de prea multe ori am scuturat din cap, știind că se putea mai bine, mai clar, mai puternic.

Acum, când am mai mult timp pentru scris, trebuie să mă acomodez cu un alt sentiment: dorința de-a face orice altceva în afara dă a scrie.

Când am avut la curs discuția de care pomeneam mai sus, nimeni n-a spus că a aspirat (mie mi se întâmplă), ori că a spălat vasele (fac și asta), ori că s-a hotărât să gătească (asta o fac mai rar, deși frigiderul e mereu în pericol când ar trebui să fiu la tastatură). Dar toți au făcut câte ceva altceva: au citit, au ascultat muzică, s-au holbat la pereți etc.

Pentru că, după cum spune și Gay Talese, scriitori sunt renumiți pentru capacitatea de-a găsi ocupații care să-i distragă de la muncă.

În locul acestui post ar trebui să mă apuc de câteva texte scurte care ar trebui să fie gata până în mijlocul săptâmânii. Dar nu pot. Azi e ziua pe care, oricât m-aș forța să o folosesc constructiv, o pierd pregătindu-mă să scriu. Am mai spus asta și aici:

(…) îmi spun că încep să scriu joi, dar eu mă închid în casă de miercuri. O fac ca să conving pe mine însumi că nu sunt zorit de nimic. Refuz orice invitație, nu ies în oraș, pur și simplu mă acomodez cu izolarea. Ani de zile m-am flagelat pentru această zi pierdută ““ acum îi înțeleg rostul. (…)

Azi am preferat să trândăvesc citind din minunata autobiografie a lui Gay Talese, A Writer’s Life, care printre sute de articole minunate, a scris și celebrul profil al lui Sinatra, Frank Sinatra Has a Cold.

Povestind despre un moment la mijlocul anilor ’90, când era cât pe ce să devină patron de restaurant, Talese recunoaște că dacă ar fi făcut-o – și era tentant, doar e un gurmand pe cinste -, n-ar mai fi avut energie pentru scris. Dar, ca orice jurnalist care are luxul de-a scrie lung și ocazional, a simțit atracția diversiunii și șia amintit că:

Writers are renowned for discovering things to distract them from their work.

I recalled a story about a fellow Times man named Meyer Berger, who, after complaining endlessly to his wife about his inability to finish a magazine article, heard her declare one morning that she was leaving him alone in their apartment for the rest of the day and would be locking up the door behind her, taking his key with her. She told him that when she returned, later in the afternoon or by early evening, she fully expected that he would have finished his article, adding that he had nothing else to think about, since she had already attended to all the household chores: She had washed the breakfast dishes, had prepared his lunch, had cleaned the apartment – even the windows were washed, having been done a day earlier by a service company. Eight hours later, she returned, to find her husband smiling and apparently pleased to see her at home. She discovered, however, that while he had not written a single page, every piece of silver that they owned was on display on the sideboard or in the cupboard, shining, buffed, and freshly polished.

PS: Curios ce fac unii dintre jurnaliștii români înainte de a scrie? Vezi aici, aici, aici și aici.

Lectură de weekend (03.05.2008)

În Esquire-ul american din mai este unul din cele mai extraordinare articole pe care le-am citit în ultima vreme. Se numește The Things that Carried Him și a fost scris de Chris Jones.

Textul, care se întinde pe 20 de pagini de revistă și numără 17.000 de cuvinte, este povestea înmormântării sergentului Joey Montgomery, unul din cei peste 4.000 de soldați americani morți în războiul din Iraq. Articolul este fantastic pentru că recreează moment cu moment (scenă cu scenă) ce s-a întâmplat cu trupul lui Montgomery.

O înmormântare militară e o succesiune de pași executați cu precizie, iar Jones urmează trupul soldatului prin fiecare etapă – de la morga din Dover unde sunt procesate toate cadavrele soldaților americani, la aeroportul din Indiana, la cimitirul din Scottsburg unde a fost îngropat.

Dacă textul se citește ușor (atenție: narațiunea curge în sens invers) e pentru că Jones a muncit enorm pe partea de reporting. Doar câteva detalii din procesul care a dus la acest text:

Încă ceva – gradul de detaliu pe care îl obține Jones e fenomenal. La un moment vorbește în text despre punctele în care și-au concentrat privirea soldații care au dus sicriul (ca să nu-i apuce plânsul). Jones spune că a ajuns la acest detaliu de la o întrebare foarte simplă:

I asked a pretty banal question, something like, “How do you keep the emotion from overwhelming you?” And Schnieders said something about never looking at the family, always looking somewhere else. So I asked, “Where do you look then?” And he said, you just pick out something, and you stare at it, something in the distance.
I asked if he remembered what he was looking at, and he said, much to my surprise, “Actually, I do, I was looking at the logo on the police car.” And that’s when the two women, Gerst and Snell-Rominger said, “Do you remember the girl in the dress?”
And they told the whole story about picking out a flower on the girl’s dress.

Citiți mai multe despre cum a făcut Jones această poveste aici. Și ascultați-l vorbind despre ea la Talk of the Nation.

Poveştile noastre încap în şase cuvinte

Scriam recent că o poveste bună poate fi spusă și în șase cuvinte. Editorii buni te forțează să-ți prezinți ideile în 10 cuvinte sau mai puțin. Unii se încăpățânează și te pun s-o spui într-unul singur. Scopul e să te ajute să te focalizezi.

Jack Hart, autorul superbei cărți A Writer’s Coach“, spune că el obișnuia să pună în capul fiecărui text pe care îl scria un theme statement, o propoziție care spune despre ce e textul respectiv (sau, cel puțin, despre ce e textul când autorul se pune pe scris).

JACK HART: “I always start every piece of writing I do by thinking about what is the core thing that I really want to say. And the first thing that I always write is theme — the word theme, t-h-e-m-e, colon — and then try to come up with a theme statement that is a simple subject-predicate-object sentence that is my core idea.”

AA: “And that’s more to guide you? I mean, does that sentence work its way into the final — ”

JACK HART: “It probably will never appear in print, so there’s no angst associated with it. It’s not for public consumption. But it’s right there on the top of my screen to guide me all through the writing process.

Și eu obișnuiesc să fac asta. De cele mai multe ori, această propoziție nu-și găsește locul în varianta finală a textului. E doar o hartă pentru drumul la care am pornit și la care mă pot întoarce când uit ce doream să fac. Uneori se modifică pe parcurs, alteori îmi dau seama că a fost o premisă complet greșită. Dar e acolo și mă ajută.

I-am rugat pe cursanții mei să-și scrie eseul personal la care lucrează acum în maxim șase cuvinte. Șase cuvinte care să le folosească drept hartă pe măsură ce înaintează. Rezultatul, după cum vedeți mai jos, e minunat. Șase cuvinte spun multe:

Iulia: Independență, maturizare, prietenie într-un spațiu personal.

Ionuț:Un puști necomunicativ ajunge prezentator radio.

Ionuț: Legatura dintre tată și fiu.

Sorana: M-am construit odată cu casa.

Florin: Lupta dusă cu propriul sine.

Lucian: Cum m-am împăcat cu limba rusă.

Oana: Aleg să trăiesc viețile prietenilor mei.

Robert: Relația dintre mine și un moment ciudat.

Andreea: Îi știu începutul, nu și sfârșitul.

Vlad: Cade frunza. Niciodată nu o urmăresc.

Andreea: Minciunile cu care m-am obișnuit.

Victor: Șuruburi și momentele petrecute sub cuțit.

Elena: Eu citesc. De ce? Mă vindecă.

Ani: Fug degeaba de roz. El există.

Dia: Vârsta la care am descoperit libertatea.

Mihaela: O decizie care mi-a schimbat viața.

Dacă vă place treaba asta cu șase cuvinte, SMITH magazine – care a publicat o carte cu povești în șase cuvinte – a lansat o nouă provocare: “Six-word memoirs on love & heartbreak”. Aveti ceva de spus despre dragoste și despărțiri? Înscrieți-vă poveștile la ei pe site.

PS: Roy Peter Clark, genialul writing coach de la Poynter, a avut recent un mic concurs. Scrieți un motto/slogan pentru jurnalism. Puteți citi cele mai bune dintre ele, aici. Sloganul câștigător spune așa: Doing more with less since 1690. Nimic mai adevărat.

Sfatul zilei: Stai jos. Scrie.

Într-una din primele postări de pe blog am vorbit despre disciplina de a scrie zilnic. Pentru mine, a scrie bine înseamnă a fi disciplinat. Un text bun necesită antrenament. Dacă nu alergi, ți se atrofiază mușchii.

Cred că pentru o perioadă – două luni cu siguranță – am reușit să mă țin de o normă zilnică de scris. 30 de minute. Fie că scriam un post pentru blog, munceam la un draft sau făceam comentarii pe un text, era un timp pe care trebuia să-l petrec în scaun. Nu încercam să mă disciplinez să scriu bine, ci pur și simplu să mă așez să scriu ceva. Rezultatul era deseori slab, dar mușchiul lucra.

Asta până când, în martie, am plecat două săptămâni din țară. Atunci s-a rupt filmul. Sigur, am scris și pe drum, și am scris și după ce m-am întors. Dar am făcut-o dezordonat. Acea călătorie m-am făcut să uit de  ideea celor 30 de minute. Mi-a adus Eddie aminte de ea într-un post despre cartea lui Stephen King, Despre scris.

De ce mă beștelesc că am abandonat cele 30 de minute (mai ales dacă am scris)?

Simplu. Pentru că am pierdut obișnuința antrenamentului făcut conștient. Dacă uiți că poți produce ceva pentru că trebuie, uiți că poți produce. Și când uiți că poți produce, reapar scuzele. N-am timp. Îmi e somn. Oricum nu pot “scuipa” un draft acum. Nu mai bine citesc bloguri? Ce e la TV?

Cel mai important sfat pentru cineva care vrea să scrie e: stai jos și scrie. Dacă nu ești cu un pix deasupra unui carnețel, sau cu mâinile pe tastatură, nu se va aduna nimic. O spune și Chip Scanlan (the best writing tip of all time: sit). Tot el citează câțiva scriitori vorbind despre asta.

“A lot of young writers wait for inspiration. The inspiration only hits you at the desk.” (Robert Anderson)

“Rituals? Ridiculous! My only ritual is to sit close enough to the typewriter so that my fingers touch the keys.” (Isaac Asimov)

Am să încerc să mă întorc la scrisul conștient. Chiar dacă uneori vor fi 10 minute. Chiar dacă uneori va fi o propoziție. Măcar o propoziție puteți încerca și voi. Șase cuvinte. Un text personal în șase cuvinte – sunt sute de exemple pe SMITH Magazine.

Nu se poate? Se spune că Hemingway a fost provocat odată să scrie o poveste în șase cuvinte. Și cică a făcut-o. Rezultatul?

“œFor sale: baby shoes, never worn.”

← Previous PageNext Page →