Încă o cană
Dacă tot am vorbit de căni acum câteva zile, vă prezint cel mai nou membru al colecției. Am primit-o de la Gabriela, și spune așa: “Instant editor. Just add coffee”.
V-o prezint la pachet cu niște gânduri despre editare de la Chuck Klosterman:
Editors who self-identify with writers tend to look at pieces and think how they would’ve written them. But there’s a certain kind of editor who actually wants to be an editor. That is their aspiration, and they tend to be really good at it.
Lectură de weekend: Cum se naşte un articol de revistă
Nu mai are sens să mărturisesc că îmi place procesul care dă naștere unui text. Toată nebunia, de la idee, la convingerea șefilor că merită, la reporting, și până la produsul final. Nu demult, am dat peste un jurnal de proces făcut de Wired în timp ce lucrau la un profil al scenaristului/regizorului american Charlie Kaufman.
Gândit inițial ca “plus valoare” la text, proiectul revistei s-a transformat într-un jurnal din culisele unei povești de la o revistă mare. Puteți să citiți varianta reporterului, Jason Tanz, și una mai completă, a lui Scott Dadich, creative director la Wired (blogul lui Dadich are 27 de părți și se numește, cum altfel, “The Process”).
Am încercat să fac un rezumat mai jos, punând accent pe rolul reporterului și editorului. Totul a început cu propunerea de a scrie despre Kaufman, un pitch făcut de Tanz la o întâlnire în mai (textul final a apărut în numărul de noiembrie).
Jason teamed up with WIRED senior editor, Nancy Miller, to pitch his Charlie Kaufman idea at our May 22 story ideas meeting. Pitches must be one page or less and succinctly describe a thesis and proposal of reporting topics. All WIRED staffers vote on these pitches and give a score from from 1 (not for WIRED) to 6 (a must-do). The scores’ mean and standard deviation are posted on a whiteboard in our main conference room and discussed in order of least popular to most popular. After taking the room’s temperature, consulting with the Bob Cohn (EE), Jacob Young (ME), Thomas Goetz (DE), Wyatt Mitchell (DD) and me, Chris Anderson makes the final decicion to green light or pass.
După ce pitch-ul a trecut, revista a început negocierile cu reprezentanții lui Kaufman. În acest timp, reporterul și editorul au început să evalueze potențialele unghiuri de abordare. Odată ce Kaufman a fost de acord să participe, editorul articolului, Miller, a făcut oficială facerea lui printr-o scrisoare trimisă tuturor departamentelor implicate în producerea lui (scrisoare trimisă pe 5 august).
After any story is confirmed, the editor sends the writer an assignment letter, an official announcement of when the story is due, and in which issue it is expected to run. The letter goes to the writer (to give some editorial direction), the magazine’s top editors (to alert them that the story has been assigned), the photography editors (to start pulling photo reference), and to me and the design staff, so we can start coming up with ideas, calling in portfolios, and spitballing.
Reporterul și editorul s-au bombardat continuu cu e-mailuri, ținându-se la curent cu progresul materialului. Destul de repede, apar probleme cu ilustrarea – lui Kaufman nu-i place să fie fotografiat. Reporterul îl intervievează pe Kaufman pe 13 august și petrece următoarea săptămână scriind primul draft, pe care îl va completa ulterior cu scene de la o vizionare de la festivalul de la Toronto la începutul lui septembrie. La Wired, primul draft se numește 00. Editorul răspunde cu o primă rundă de editare și spune că nu are multe lucruri de comentat pe structură – cel mai important lucru la care se uită un editor în această fază a materialului. Sugestiile ei, spre norocul reporterului, sunt specifice.
Tanz rescrie și Miller trimite o versiune curată șefilor. Departamentul de vizual începe să gândească niște idei pentru layout și pentru spread-ul de deschidere. Urmează corectura (prima). Departamentul foto se luptă să obțină un autoportret pe care Kaufman se angajase să și-l facă. În disperare, apelează la reporter (diviziunea muncii funcționează):
I did what no photo editor likes to do. I asked the writer for help. I know that sounds arrogant, but it’s my job to secure a subject for a shoot.
Dadich prezintă articolul șefilor. Chris Anderson, redactorul-șef, e nemulțumit. Design-ul i se pare prea complicat pentru cititor și cere o altă versiune:
When Chris sighed and put both hands over his face, I knew it was trouble. I explained what I had done, tried to walk through my design moves, but sensing the coming rejection, I can’t say it was my finest moment of rationalization. Chris asked where the photo of Charlie was. He hated the sideways type.
Odată ce designul e rezolvat, urmează corectura și modificările în pagină. Wired numește acest proces “the scrub”. Unul din ultimii pași e verificarea informațiilor, pe care o face un departament separat, folosindu-se de notițele reporterului, interviurile audio și vorbind cu personajele citate în poveste.
Jason sent me a list of contacts as well as his recorded interviews to work from. I sent an email to everyone mentioned in the story asking them to confirm any facts that Jason got from them. (We don’t read back the sentences, just the facts themselves.) General movie stuff went to a pr rep for the film. Questions about Jonze went to his assistant and so on.
Și așa a ajuns procesul la final. Articolul, așa cum a apărut în revistă, îl găsiți aici.
Azi se scriu poveÅŸti electorale
Acum patru ani locuiam în Columbia, Missouri, un orășel de aproape 100.000 de oameni, din care peste 10.000 lucrau pentru universitate, care era – și este – “compania” ce domina orașul. În ziua alegerilor, ziua în care John Kerry încerca să-l bată pe George W. Bush, m-am trezit la cinci dimineață, am făcut un duș și am ieșit pe stradă.
Nu puteam vota, dar vroiam să văd cum votează americanii; trăisem campania de parcă aveam un vot în joc. Mă uitasem la dezbateri cum te uiți la Champions League când ai senzația că echipa ta va face puncte. Am fost la petreceri cu temă politică. Am coordonat și editat un pachet de articole despre cum privesc studenții alegerile (textul despre scrijelelile electorale din toaletele facultății a fost o nebunie). Iar în acea dimineață, vroiam să văd americanii mergând la vot. Am bătut cât se putea bate pe jos din oraș, am făcut poze și am cerut abțibilduri cu “I voted”. Apoi, pe la 9 dimineață, m-am plantat în redacție unde am stat o zi întreagă în fața calculatorului, urmărind cum se adună voturile electorale și încercând să prezic rezultatul folosind o hartă interactivă creată de New York Times.
A fost una din acele zile în care în redacție se stă atât de târziu încât se comandă pizza. Am editat. Am ajutat cu idei. Și m-am trezit scriind un articol mic de opinie pentru ziarul de a doua zi: ajunsesem străinul care avea ceva de spus despre viața post-vot. Am dormit în acea seară la prietena mea și, la trei dimineață, eram singurul din casă care mai era treaz, strâns pe fotoliu, așteptând să văd către cine s-au dus ultimele state.
Astăzi, din București, România, nu am cum să fac cele de mai sus. Dar nici nu pot să înfrânez acest puseu de nostalgie pentru o zi în care fiecare moment era îmbibat în esență de poveste. Sunt curios cum se vor trata alegerile americane în România și dacă publicațiile românești vor găsi soluții să localizeze povestea.
Tot în 2004, în a patra seară după alegeri, am fost la un party organizat de tinerii democrați din campus. Am scris atunci despre asta pentru Euractiv, iar scena arăta cam așa (mă voi abține s-o rescriu):
Lori locuiește într-o casă care se integrează perfect in peisajul străzii. Casa nu pare să fi fost specială niciodată – vopsita într-un alb lipsit de personalitate, cu două trepte dintre care nici una nu pare să scârțăie, o veranda de lemn unde te poți ascunde cu o țigară și o ușă dubla care filtrează țânțari și alte insecte care se bucură de aerul umed care domina vara în Missouri.
Nici măcar “semnul de gradină” cu numele lui John Kerry și John Edwards nu era ceva special, având în vedere că fiecare a treia familie a avut grijă pe parcursul campaniei să-și înfigă preferința politică în gazonul din fața casei.
Sâmbătă noaptea, la patru zile după alegeri, casa lui Lori păstra același alb – doar semnul cu numele lui Kerry dispăruse. Si totuși, casa a devenit pentru câteva ore specială din cauza faptului că Lori a găsit de cuviință să pună alt semn, un semn făcut si desenat de ea cu un marker negru si gros care miroase ușor a spirt: “Interzis republicanilor!”
Cei care plănuiesc şi cei care se avântă
Roy Peter Clark și Don Fry împart jurnaliștii în planners și plungers, în funcție de modul în care își încep textele. Planners sunt cei care au ideea centrală și o organizare generală a textului încă dinainte de a se apuca de scris. Ei știu exact unde trebuie să ajungă și pe unde s-o ia ca să atingă destinația. Plungers n-au treabă cu așa ceva. Se aruncă pur și simplu în subiect și scriu până găsesc o direcție. Pentru a-și structura textul, sucesc paragrafele până când au senzația că lucrurile fac sens. Ei sunt oamenii care ies din casă cu o țintă vagă și care preferă s-o ia pe străduțe necunoscute decât să parcurgă mental drumul înainte de a pleca. Uneori se pierd.
Eu sunt un plunger. Eu mă uit cu jind la o schemă precum cea făcută de Cristi la articolul despre Bucurenci. Primul meu draft este ceea ce Roy Peter Clark numește vomit draft. Este draftul de curățare. Pur și simplu arunc acolo tot ce-mi trece prin minte, iar rezultatul este un amalgam de idei și notițe pe care i-l arăt editorului cu rușinea unui elev care îi spune învățătoarei că a făcut pe el.
Pentru că am promis că voi spune ce citesc, trec de la drafturile mele de oroare, la cel al unui jurnalist care a primit Pulitzer pentru feature writing în 2001. Tom Hallman (The Oregonian), a scris povestea lui Sam Lightner, un puști cu o malformație care l-a desfigurat pe partea stângă și de care decide că vrea să scape cu orice risc la 14 ani. The Boy Behind the Mask este un articol în patru părți despre nevoia unui adolescent de a fi ca toți ceilalți.
Hallman a petrecut mai mult de zece luni cu Sam, a mers cu el la școală și i-a fost alături în cele mai dificile și mai importante momente din această perioadă. În prima parte veți găsi în text un dialog din 1999, când Sam a fost spitalizat și nu putea vorbi. Hallman nu a fost acolo atunci, dar l-a reconstruit folosind și carnețelele pe care Sam scrisese pentru a comunica și pe care mama lui le păstrase. Pentru acuratețe, nu a pus în ghilimele decât replicile băiatului.
Jack Hart, editorul textului, a postat primul draft al primei părți, împreună cu notele de editare adresate lui Hallman, ceea ce m-a încântat, pentru că nu în fiecare zi ai ocazia să intri în bucătăria unui articol de Pulitzer pentru a înțelege că și acolo mâncarea se face treptat și nu apare pe platou ca prin minune. Sfaturile editorului sunt vitale la primul draft. De ele depinde tot ce urmează să se întâmple cu textul.
PS: Partea a treia a poveștii lui Hallman descrie operația de 13 ore, menită să-l aducă pe Sam cu un pas mai aproape de normalitate. Este o relatare atât de intensă și de completă, cu personaje atât de puternice (doctorii Mulliken și Marler), încât ar fi meritat ea singură un premiu. Mi-a amintit de o altă operație (de data asta pe creier) descrisă formidabil de Jon Franklin în Mrs. Kelly”™s Monster, textul care a luat primul Pulitzer dat la categoria feature writing, în 1979.
Știu că nu e weekend, dar textele merită.
– Gabi –
Despre riscul scrisului după reţetă
În 2005 am lucrat la o serie de articole despre comunitatea musulmană din Columbia, Missouri. Mi-a luat patru luni să documentez și să scriu cele patru povești: trei portrete și un text de analiză.
Unul din momentele cele mai chinuitoare – care s-au repetat de câteva ori la fiecare poveste – a fost cel în care editorul meu m-a rugat să-i spun (nu o dată) despre ce era fiecare text. De fiecare dată în mai puține cuvinte.
Ce am învățat atunci e că o poveste bună trebuie să încerce să treacă de limitele întâmplărilor pe care le descrie pentru a ajunge la o “idee mare”. Văzute așa, poveștile devin căutări care te transformă, indiferent de ce găsești. Poveștile devin experiențe și nu doar echivalentul unor prăjituri executate exclusiv după rețetă.
Am citit un text aseară care mi-a amintit de cât de periculoase pot deveni rețetele și cât de dependenți devenim noi de ele. Dependența se crează pentru că ușurează munca: o scenă aici, puțin context, o lingură de descriere, o scenă acolo, niște analiză, iar o scenă și gata.
Mai nou ziarele și revistele românești sunt pline de povești făcute după rețetă. Vezi orice text care încep cu jurnalistul observând “celebritatea” la o masă în timp ce-și amestecă zahărul brun în cafea – nimic rău în a puncta această scenă dacă ea este relevantă pentru drumul poveștii. De obicei însă, ea n-are nici o legătură.
Textul pe care l-am citit aseară, scris în 2002, avertizează că rețeta riscă să omoare povestea. Că multe reviste americane nu mai judecă o idee, ambiția unei antreprize reportericești ci trec totul printr-o formulă. Sigur că e important ca tehnica să fie desăvârșită, iar rețetele ajută orice reporter cu realizarea unui text – mai ales cu structura. (Ca editor pot depune mărturie că e structura e o problema mare pentru majoritatea celor care scriu peste 1.000 de cuvinte). Dar tehnica de una singură nu va salva un text fără idee sau unul prea timid să încerce să transceadă adevărul documentat.
The embrace of technique sets writers and their stories off in a direction from which it is often impossible to turn back. A first step that is comforting and reassuring “” thank God I know where I’m going “” but fated. But by setting out over the uncertain terrain where an insight or idea may, or may not, lie, writers deny themselves and their readers the great thrill of the work “” an attempt to answer a difficult question, a discovery of something illuminating.
Trebuie să vă redau și o serie de paragrafe paragrafe în care se vorbește despre nevoia unui editor care să ajute. Shapiro înțelege prin cuvântul editor un om care te ajută să-ți găsești drumul prin jungla de informație pe care ai adunat-o. Un om cu care să vorbești despre direcția textului și ce vrei să faci cu el. Nu unul care va rescrie trei propoziții și va muta șapte virgule – majoritatea jurnaliștilor români asta înțeleg prin acest cuvânt.
Good work often has undetectable editor’s fingerprints all over it “” undetectable because much of the editing happens not on the page, but before so much as a word is written. The work in bringing an ambitious story to life is a task that no writer should have to pursue alone. Many prefer the solitude. Many also prefer that the first drafts be left untouched. Dream on.
But most writers I know will admit, even grudgingly, how they long for an editor with whom they can talk, about distilling an idea or question, about the path to answering that question (read: reporting), and about the best way to tell the tale. This is, of course, a tricky dance in that writers desire both to be left to do what they want and to know that they have a hand to hold when they get lost. To pursue a story without risking getting lost is to preclude the possibility of real discovery. Getting lost, then, is a good thing, but only when there is someone at your back with a flashlight.
Editors, in turn, deny themselves, their writers, and their readers the possibility of a wonderful story if they assume that the true nature of their work is in preparing a finished piece for publication. The pencil-to-paper part of the work is essential, but no amount of moving words and paragraphs can retrieve from mediocrity a story written before it is thought out. Because then the editing becomes only about words and structure and organization “” about technique.
Making of “ÅžaiÅŸpe” (din Esquire iunie)
În Șaișpe, portretul pe care Gabriela Pițurlea l-a făcut în numărul de iunie unui puști care visează să devină fotbalist, există un moment în care îl vedem pe Florin, la 6:15 dimineață, stând la masa din sufragerie și mâncând sandwich-uri. E în picioarele goale, puțin adormit, și se uită la Sport.ro.
Acesta e doar începutul unei scene care începe la el acasă, se continuă în autobuz, la antrenament, pe drumul înapoi, la bunici și se încheie în fața școlii, 7 ore mai târziu. E doar una din zilele pe care Gabi le-a petrecut cu Florin, fiindu-i umbră și încercând să vadă cum e viața la 16 ani. (Scopul materialului era să găsim un alt mod de-a aborda fotbalul într-o lună în care toată lumea va fi obsedată de Mutu și Chivu).
Densitatea materialului pe care Gabi l-a adunat prin observație face din acest text unul din cele mai plăcute pe care le-am editat vreodată. Rar am avut în mână un text care arătă atât de bine diferența dintre materialul adunat dintr-un interviu luat într-un mediu artificial (o cafenea) și cel strâns în câteva ore petrecute ca “umbră” în viața subiectului.
Am rugat-o pe Gabi să țină un mic jurnal ca să putem privi înapoi și să ne amintim câtă muncă a luat acest text. Nici n-a luat așa de multă – o lună de documentare și scriere pornind de la începutul lui aprilie. Rezultatul merită cu siguranță.
Citiți în continuare mini-jurnalul de poveste al Gabrielei. (Poze cu Florin, făcute de Andrei Pungovschi, puteți vedea aici.)
Lectură de weekend (10.05.2008)
Mi-am petrecut săptămâna cu drafturi. Le-am promovat utilitatea în câteva întâlniri. Le-am înroșit. Le-am editat. Mi-am făcut norma de scris oferind feedback la ele. Le-am mutat de pe birou lângă pat, apoi masa de bucătărie, apoi în geantă și apoi iar pe birou. Ba chiar am recunoscut în fața cursanților mei că am un fetiș pentru drafturi – mai ales pentru primul draft.
Să vezi un prim draft e un privilegiu. Unii îl privesc ca pe-un text autentic, terminat și gata de publicare. Eu îl privesc ca pe un text vulnerabil, plin de promisiuni, dar de cele mai multe ori neterminat. Uneori fără început. Deseori fără sfârșit. Citesc un draft 1 pe nerăsuflate pentru că îmi place să-mi imaginez potențialul lui, aurul care va rămâne după ce s-a cernut restul.
E un exercițiu de umilitate să accepți că prima versiune e un text incomplet. Unii nu sunt dispuși să-l facă. Alții da. Mulți dintre cei care fac exercițiul, au o revelație: “a scrie bine e a rescrie”.
Ca lectură de weekend vă sugerez să vă întoarceți la un prim draft – publicat sau nu. Intrați în el fără milă. Desfaceți-l, dezasamblați-l, luați-l la întrebări: Se duce textul unde vroiam? Ce elemente trebuie dezvoltate? Există o structură? Ce ar putea nedumeri sau încurca cititorul? Am scris concret și cu detalii? Am început și un sfârșit? etc. Apoi reconstruiți-l. Ar trebui să iasă altfel. Pe cuvânt.
Și se poate face asta cu orice text – indiferent de gen. Acest eseu personal despre relația dintre mine și mama mea (e în engleză) a trecut prin trei-patru drafturi înainte să fie publicat. La fel s-a întâmplat și cu eseurile cursanților mei din toamnă. Abia aștept draftul doi al celor de acum.
David Granger ÅŸi nevoia de a inova
M-am trezit sâmbătă căutând niște cuvinte de inspirație. Avusesem o serie de discuții săptămâna trecută despre ce se poate și ce nu se poate face editorial în România, și vroiam să mă încarc puțin. Fusese și o săptămână cu lansări pe piața revistelor românești și obosisem de atâtea informații despre target, vânzări și nișa de piață în care se plasează unii și alții.
Așa am ajuns – ca și altă dată – la David Granger, redactorul-șef al Esquire-ului american. Acum o lună l-am întâlnit pe Granger în biroul lui de la etajul 21 al Hearst Tower în New York City și am fost fascinat. Biroul, care nu era ieșit din comun, privea de-a lungul 8th Ave.
Granger purta o pereche de blugi albaștri, puțin largi, un blazer peste o cămașa albă și pantofi negri întăriți cu o placă de metal în talpă ca să reziste târșâielii. La 10 era deja în focuri. Am citit ulterior că se trezește la 5 dimineață. La 5:45 e în metrou în drum spre muncă. La 7 a trecut deja sumar prin New York Times.
I-am dat lui Granger numărul din martie al Esquire România – cel cu Florin Piersic Jr. pe copertă și parfumul de la Bulgari inserat în ultima treime a revistei. S-a uitat la gaura din revistă și a început să râdă. “Fuck man, this is great”, mi-a spus.
Trebuie să știți ceva despre Granger. El e același om care spune “Fuck the old Esquire” . Sau spune că The New Yorker e plictisitor. Granger e omul care repetă obsesiv: “I wanna do stuff that’s never been done before”. Pentru el, insertul de parfum era o chestie nouă. Curajoasă. El n-ar putea să o facă, a adăugat, pentru că l-ar omorî Asociația Editorilor de Revistă (ASME). (Cu genul asta de publicitate, n-ar putea să-și înscrie revista în concursurile asociației – nici în categoriile de design și nici în categoriile de editorial). Dar i-a plăcut că a văzut ceva nou.
E o chestie de subtilitate aici. Granger reacționa la nou. Nu la găselnița de marketing. Nu la succesul de publicitate. La nou. La curajul de a face altceva cu revista. De-a inova. De-a împinge limitele. Poate n-ar face așa ceva. Dar e tare că cineva a încercat-o și pe asta.
Mi-a spus că are o zi foarte proastă când o poveste pe care o citește e obișnuită. “Obișnuită” nu înseamnă “proastă”. Doar obișnuită. The New Yorker are multe povești bune, dar majoritatea sunt obișnuite.
Sâmbătă mi-am amintit de Granger și de un discurs pe care l-a avut anul trecut la o conferință a industriei de revistă americană. Acolo, Granger a vorbit despre Esquire și inovație. A povestit despre ziua în care i-a sosit numărul de octombrie (cu Benicio Del Toro pe copertă). Știa că trimisese la tipar un număr bun, cu multe povești bune. Și totuși, când i-a picat în mână revista, reacția lui a fost: “Fuck, I’m still making a magazine”.
Granger e fantastic pentru că e mereu nemulțumit, mereu gata să riște. Chit că e vorba de o bucată de ficțiune despre moartea unui actor, sau de un articol de peste 16.000 de cuvinte, Granger vrea să facă altceva – chiar dacă acel altceva va fi un eșec total. Pentru că dacă nu ar face mereu altceva ar fi un editor obișnuit, care conduce o revistă obișnuită, ca toate celelalte de pe piață.
Urmăriți mai jos speech-ul lui Granger. E inspirațional pentru oricine care dorește să schimbe domeniul în care lucrează – mai ales unul atât de conservator cum e presa tipărită (nu degeaba design director-ul lor e considerat un “influențator” în industrie). Ascultați cum au schimbat titlurile de pe copertă, cum au revigorat bucățile de ficțiune și cum au ratat experimentele de-a face logo-ul revistei un element dinamic.
La un moment dat, spune despre una dintre propunerile pe care i le-a făcut un editor: “It was so large, so impossible, that I had to say ‘yes'”. Pentru că – punctează el foarte bine, mama invenției e disperarea. Iar Granger e disperat să producă ceva nou.
Și mai mult Granger: Interviuri mai vechi la KCRW și la Charlie Rose (1998 și 2005).
Making of “AMR 18” (din Esquire #6)
În același Esquire de martie despre care scriu de peste o săptămână – și care e pe cale să apară – puteți citi un portret minunat al lui Radu Muntean, jurnalist și “œlocatar” al penitenciarului de maximă securitate din Timișoara.
Textul, scris de Camelia Bucioveanu, îl creionează pe Muntean la un moment crucial – pe cale să fie eliberat și fără planuri de viitor.
Am rugat-o pe Camelia să scrie câteva cuvinte despre cum au evoluat primele paragrafe din text de la primul draft la varianta pe care o veți găsi în revistă. Citiți în continuare ca să vedeți diferențele dintre cele două variante și câteva lecții învățate de Cami din procesul de documentare și scriere.
Esquire România, Martie 2008
Am citit zilele astea biografia editorului american al Esquire-ului anilor ’60, Harold Hayes, omul care a construit aura care încă există în jurul acestui titlu. Hayes avea o filosofie editorială pe care puțini au curajul să o urmeze astăzi. Credea că o revistă bună face ce nici televizorul, nici restul presei nu reușesc – oferă o imagine mai profundă a timpurilor în care trăim. Când nu e doar un vehicul pentru reclamă și jurnalism utilitar, o revistă rezistă. A o citi peste ani e ca o plimbare cu un prieten vorbăreț.
Autoarea, Carol Poslgrove, punctează filosofia acestui tip de revistă în epilog: nu e un detergent, nu e o mașină, nu e o jucărie telecomandată. Un astfel de revistă are viață. Esquire-ul anilor ’60 avea viață.
Și, cred eu, și Esquire-ul românesc are viață.
Am scris această introducere pentru că Esquire e o experiență viscerală pentru mine; nu doar o slujbă. De aceea nu mă feresc să spun că numărul de martie (în curând pe tarabe) e cel mai bun pe care l-am produs până acum – cel puțin din punctul meu de vedere. Ce-l face mai bun decât numărul de decembrie (pe care eu l-am considerat până azi ca fiind standardul) nu sunt atât subiectele, cât șlefuirea lor. Numărul de martie e gândit și editat până la ultimul punct. Și asta îi impune personalitatea.
Mai jos aveți imaginea copertei – bărbatul din imagine e Florin Piersic Jr. Puteți să vedeți o versiune mai mare în format PDF.
Sunt foarte multe chestii în numărul de martie (inclusiv un cadou). Voi reveni cu informații detaliate despre cum au fost făcute unele texte. Până atunci, delectați-vă cu o selecție. (Puteți să vedeți paginile de sumar în acest PDF.)
Selecție din numărul de martie 2008:
- Florin Piersic Jr. e un om despre care toți au o părere. Articolul nu este o încercare de-a stabili cine e de fapt Piersic Jr., ci este un text despre răbdarea unui om de-a continua în ritmul său, în ciuda așteptărilor celorlalți. Fotografii: Roald Aron.
- Radu Muntean e jurnalist și “locatar” al pușcăriei de maximă securitate din Timișoara. Camelia Bucioveanu face un portret puternic unui om pe cale să iasă de după gratii fără planuri de viitor. Fotografiile au fost făcute de Andrei Pungovschi – care a intrat până în dușurile pușcăriei.
- Copiii rămași acasă sunt o realitate a României moderne. Fără a apela senzaționalul și pateticul cu care e tratată deobicei tema, Georgiana Ilie, ne prezintă câteva familii despărțite de plecarea unuia dintre părinți. Fotografii: Petruț Călinescu.
- Numărul are o secțiune specială Ce am învățat – peste 20 de pagini de sfaturi și învățături de viață de la oameni precum Al Pacino, Petre Roman, Nadia Comăneci, Gheorghe Dinică, Dustin Hoffman sau Leonard Doroftei. Și, pe ultima pagină, ce au învățat de la viață Traian și Decebal.
- Actorul Andi Vasluianu se joacă într-un pictorial de Alex Gâlmeanu. În plus, Vasluianu își dă cu părerea despre munca sa în stilul caracteristic: “Acum sunt în faza în are nu vreau să fiu actor. În sensul că nu vreau să joc. Vreau să fiu personajul.”
- Philip Ó Ceallaigh, autorul irlandez al cărții “Însemnări dintr-un bordel turcesc”, scrie o nuvelă originală și fierbinte.
- Plus o mulțime de alte chestii: cum îți îngrijești pantofii, cum ceri un martini, ce e noaptea la televizor, poze și vorbe de la femei frumoase (Aylin Cadâr, Hilary Swank, Jennifer Love Hewitt) și motive pentru care NATO vine cam degeaba în România.
* Design făcut de echipa: Raymond Bobar și Cătălina Zlotea.