Încă o cană

Dacă tot am vorbit de căni acum câteva zile, vă prezint cel mai nou membru al colecţiei. Am primit-o de la Gabriela, şi spune aşa: “Instant editor. Just add coffee”.

V-o prezint la pachet cu nişte gânduri despre editare de la Chuck Klosterman:

Editors who self-identify with writers tend to look at pieces and think how they would’ve written them. But there’s a certain kind of editor who actually wants to be an editor. That is their aspiration, and they tend to be really good at it.

Lectură de weekend: Cum se naşte un articol de revistă

Nu mai are sens să mărturisesc că îmi place procesul care dă naştere unui text. Toată nebunia, de la idee, la convingerea şefilor că merită, la reporting, şi până la produsul final. Nu demult, am dat peste un jurnal de proces făcut de Wired în timp ce lucrau la un profil al scenaristului/regizorului american Charlie Kaufman.

Gândit iniţial ca “plus valoare” la text, proiectul revistei s-a transformat într-un jurnal din culisele unei poveşti de la o revistă mare. Puteţi să citiţi varianta reporterului, Jason Tanz, şi una mai completă, a lui Scott Dadich, creative director la Wired (blogul lui Dadich are 27 de părţi şi se numeşte, cum altfel, “The Process”).

Am încercat să fac un rezumat mai jos, punând accent pe rolul reporterului şi editorului. Totul a început cu propunerea de a scrie despre Kaufman, un pitch făcut de Tanz la o întâlnire în mai (textul final a apărut în numărul de noiembrie).

Jason teamed up with WIRED senior editor, Nancy Miller, to pitch his Charlie Kaufman idea at our May 22 story ideas meeting. Pitches must be one page or less and succinctly describe a thesis and proposal of reporting topics. All WIRED staffers vote on these pitches and give a score from from 1 (not for WIRED) to 6 (a must-do). The scores’ mean and standard deviation are posted on a whiteboard in our main conference room and discussed in order of least popular to most popular. After taking the room’s temperature, consulting with the Bob Cohn (EE), Jacob Young (ME), Thomas Goetz (DE), Wyatt Mitchell (DD) and me, Chris Anderson makes the final decicion to green light or pass.

După ce pitch-ul a trecut, revista a început negocierile cu reprezentanţii lui Kaufman. În acest timp, reporterul şi editorul au început să evalueze potenţialele unghiuri de abordare. Odată ce Kaufman a fost de acord să participe, editorul articolului, Miller, a făcut oficială facerea lui printr-o scrisoare trimisă tuturor departamentelor implicate în producerea lui (scrisoare trimisă pe 5 august).

After any story is confirmed, the editor sends the writer an assignment letter, an official announcement of when the story is due, and in which issue it is expected to run. The letter goes to the writer (to give some editorial direction), the magazine’s top editors (to alert them that the story has been assigned), the photography editors (to start pulling photo reference), and to me and the design staff, so we can start coming up with ideas, calling in portfolios, and spitballing.

Reporterul şi editorul s-au bombardat continuu cu e-mailuri, ţinându-se la curent cu progresul materialului. Destul de repede, apar probleme cu ilustrarea – lui Kaufman nu-i place să fie fotografiat. Reporterul îl intervievează pe Kaufman pe 13 august şi petrece următoarea săptămână scriind primul draft, pe care îl va completa ulterior cu scene de la o vizionare de la festivalul de la Toronto la începutul lui septembrie. La Wired, primul draft se numeşte 00. Editorul răspunde cu o primă rundă de editare şi spune că nu are multe lucruri de comentat pe structură – cel mai important lucru la care se uită un editor în această fază a materialului. Sugestiile ei, spre norocul reporterului, sunt specifice.

Tanz rescrie şi Miller trimite o versiune curată şefilor. Departamentul de vizual începe să gândească nişte idei pentru layout şi pentru spread-ul de deschidere. Urmează corectura (prima). Departamentul foto se luptă să obţină un autoportret pe care Kaufman se angajase să şi-l facă. În disperare, apelează la reporter (diviziunea muncii funcţionează):

I did what no photo editor likes to do. I asked the writer for help. I know that sounds arrogant, but it’s my job to secure a subject for a shoot.

Dadich prezintă articolul şefilor. Chris Anderson, redactorul-şef, e nemulţumit. Design-ul i se pare prea complicat pentru cititor şi cere o altă versiune:

When Chris sighed and put both hands over his face, I knew it was trouble. I explained what I had done, tried to walk through my design moves, but sensing the coming rejection, I can’t say it was my finest moment of rationalization. Chris asked where the photo of Charlie was. He hated the sideways type.

Odată ce designul e rezolvat, urmează corectura şi modificările în pagină. Wired numeşte acest proces “the scrub”. Unul din ultimii paşi e verificarea informaţiilor, pe care o face un departament separat, folosindu-se de notiţele reporterului, interviurile audio şi vorbind cu personajele citate în poveste.

Jason sent me a list of contacts as well as his recorded interviews to work from. I sent an email to everyone mentioned in the story asking them to confirm any facts that Jason got from them. (We don’t read back the sentences, just the facts themselves.) General movie stuff went to a pr rep for the film. Questions about Jonze went to his assistant and so on.

Şi aşa a ajuns procesul la final. Articolul, aşa cum a apărut în revistă, îl găsiţi aici.

Azi se scriu poveşti electorale

Acum patru ani locuiam în Columbia, Missouri, un orăşel de aproape 100.000 de oameni, din care peste 10.000 lucrau pentru universitate, care era – şi este – “compania” ce domina oraşul. În ziua alegerilor, ziua în care John Kerry încerca să-l bată pe George W. Bush, m-am trezit la cinci dimineaţă, am făcut un duş şi am ieşit pe stradă.

Nu puteam vota, dar vroiam să văd cum votează americanii; trăisem campania de parcă aveam un vot în joc. Mă uitasem la dezbateri cum te uiţi la Champions League când ai senzaţia că echipa ta va face puncte. Am fost la petreceri cu temă politică. Am coordonat şi editat un pachet de articole despre cum privesc studenţii alegerile (textul despre scrijelelile electorale din toaletele facultăţii a fost o nebunie). Iar în acea dimineaţă, vroiam să văd americanii mergând la vot. Am bătut cât se putea bate pe jos din oraş, am făcut poze şi am cerut abţibilduri cu “I voted”. Apoi, pe la 9 dimineaţă, m-am plantat în redacţie unde am stat o zi întreagă în faţa calculatorului, urmărind cum se adună voturile electorale şi încercând să prezic rezultatul folosind o hartă interactivă creată de New York Times.

A fost una din acele zile în care în redacţie se stă atât de târziu încât se comandă pizza. Am editat. Am ajutat cu idei. Şi m-am trezit scriind un articol mic de opinie pentru ziarul de a doua zi: ajunsesem străinul care avea ceva de spus despre viaţa post-vot. Am dormit în acea seară la prietena mea şi, la trei dimineaţă, eram singurul din casă care mai era treaz, strâns pe fotoliu, aşteptând să văd către cine s-au dus ultimele state.

Astăzi, din Bucureşti, România, nu am cum să fac cele de mai sus. Dar nici nu pot să înfrânez acest puseu de nostalgie pentru o zi în care fiecare moment era îmbibat în esenţă de poveste. Sunt curios cum se vor trata alegerile americane în România şi dacă publicaţiile româneşti vor găsi soluţii să localizeze povestea.

Tot în 2004, în a patra seară după alegeri, am fost la un party organizat de tinerii democraţi din campus. Am scris atunci despre asta pentru Euractiv, iar scena arăta cam aşa (mă voi abţine s-o rescriu):

Lori locuieşte într-o casă care se integrează perfect in peisajul străzii. Casa nu pare să fi fost specială niciodată – vopsita într-un alb lipsit de personalitate, cu două trepte dintre care nici una nu pare să scârţăie, o veranda de lemn unde te poţi ascunde cu o ţigară şi o uşă dubla care filtrează ţânţari şi alte insecte care se bucură de aerul umed care domina vara în Missouri.

Nici măcar “semnul de gradină” cu numele lui John Kerry şi John Edwards nu era ceva special, având în vedere că fiecare a treia familie a avut grijă pe parcursul campaniei să-şi înfigă preferinţa politică în gazonul din faţa casei.

Sâmbătă noaptea, la patru zile după alegeri, casa lui Lori păstra acelaşi alb – doar semnul cu numele lui Kerry dispăruse. Si totuşi, casa a devenit pentru câteva ore specială din cauza faptului că Lori a găsit de cuviinţă să pună alt semn, un semn făcut si desenat de ea cu un marker negru si gros care miroase uşor a spirt: “Interzis republicanilor!”

Cei care plănuiesc şi cei care se avântă

Roy Peter Clark şi Don Fry împart jurnaliştii în planners şi plungers, în funcţie de modul în care îşi încep textele. Planners sunt cei care au ideea centrală şi o organizare generală a textului încă dinainte de a se apuca de scris. Ei ştiu exact unde trebuie să ajungă şi pe unde s-o ia ca să atingă destinaţia. Plungers n-au treabă cu aşa ceva. Se aruncă pur şi simplu în subiect şi scriu până găsesc o direcţie. Pentru a-şi structura textul, sucesc paragrafele până când au senzaţia că lucrurile fac sens. Ei sunt oamenii care ies din casă cu o ţintă vagă şi care preferă s-o ia pe străduţe necunoscute decât să parcurgă mental drumul înainte de a pleca. Uneori se pierd.

Eu sunt un plunger. Eu mă uit cu jind la o schemă precum cea făcută de Cristi la articolul despre Bucurenci. Primul meu draft este ceea ce Roy Peter Clark numeşte vomit draft. Este draftul de curăţare. Pur şi simplu arunc acolo tot ce-mi trece prin minte, iar rezultatul este un amalgam de idei şi notiţe pe care i-l arăt editorului cu ruşinea unui elev care îi spune învăţătoarei că a făcut pe el.

Pentru că am promis că voi spune ce citesc, trec de la drafturile mele de oroare, la cel al unui jurnalist care a primit Pulitzer pentru feature writing în 2001. Tom Hallman (The Oregonian), a scris povestea lui Sam Lightner, un puşti cu o malformaţie care l-a desfigurat pe partea stângă şi de care decide că vrea să scape cu orice risc la 14 ani. The Boy Behind the Mask este un articol în patru părţi despre nevoia unui adolescent de a fi ca toţi ceilalţi.

Hallman a petrecut mai mult de zece luni cu Sam, a mers cu el la şcoală şi i-a fost alături în cele mai dificile şi mai importante momente din această perioadă. În prima parte veţi găsi în text un dialog din 1999, când Sam a fost spitalizat şi nu putea vorbi. Hallman nu a fost acolo atunci, dar l-a reconstruit folosind şi carneţelele pe care Sam scrisese pentru a comunica şi pe care mama lui le păstrase. Pentru acurateţe, nu a pus în ghilimele decât replicile băiatului.

Jack Hart, editorul textului, a postat primul draft al primei părţi, împreună cu notele de editare adresate lui Hallman, ceea ce m-a încântat, pentru că nu în fiecare zi ai ocazia să intri în bucătăria unui articol de Pulitzer pentru a înţelege că şi acolo mâncarea se face treptat şi nu apare pe platou ca prin minune. Sfaturile editorului sunt vitale la primul draft. De ele depinde tot ce urmează să se întâmple cu textul.

PS: Partea a treia a poveştii lui Hallman descrie operaţia de 13 ore, menită să-l aducă pe Sam cu un pas mai aproape de normalitate. Este o relatare atât de intensă şi de completă, cu personaje atât de puternice (doctorii Mulliken şi Marler), încât ar fi meritat ea singură un premiu. Mi-a amintit de o altă operaţie (de data asta pe creier) descrisă formidabil de Jon Franklin în Mrs. Kelly’s Monster, textul care a luat primul Pulitzer dat la categoria feature writing, în 1979.

Ştiu că nu e weekend, dar textele merită.

– Gabi –

Despre riscul scrisului după reţetă

În 2005 am lucrat la o serie de articole despre comunitatea musulmană din Columbia, Missouri. Mi-a luat patru luni să documentez şi să scriu cele patru poveşti: trei portrete şi un text de analiză.

Unul din momentele cele mai chinuitoare – care s-au repetat de câteva ori la fiecare poveste – a fost cel în care editorul meu m-a rugat să-i spun (nu o dată) despre ce era fiecare text. De fiecare dată în mai puţine cuvinte.

Ce am învăţat atunci e că o poveste bună trebuie să încerce să treacă de limitele întâmplărilor pe care le descrie pentru a ajunge la o “idee mare”. Văzute aşa, poveştile devin căutări care te transformă, indiferent de ce găseşti. Poveştile devin experienţe şi nu doar echivalentul unor prăjituri executate exclusiv după reţetă.

Am citit un text aseară care mi-a amintit de cât de periculoase pot deveni reţetele şi cât de dependenţi devenim noi de ele. Dependenţa se crează pentru că uşurează munca: o scenă aici, puţin context, o lingură de descriere, o scenă acolo, nişte analiză, iar o scenă şi gata.

Mai nou ziarele şi revistele româneşti sunt pline de poveşti făcute după reţetă. Vezi orice text care încep cu jurnalistul observând “celebritatea” la o masă în timp ce-şi amestecă zahărul brun în cafea – nimic rău în a puncta această scenă dacă ea este relevantă pentru drumul poveştii. De obicei însă, ea n-are nici o legătură.

Textul pe care l-am citit aseară, scris în 2002, avertizează că reţeta riscă să omoare povestea. Că multe reviste americane nu mai judecă o idee, ambiţia unei antreprize reportericeşti ci trec totul printr-o formulă. Sigur că e important ca tehnica să fie desăvârşită, iar reţetele ajută orice reporter cu realizarea unui text – mai ales cu structura. (Ca editor pot depune mărturie că e structura e o problema mare pentru majoritatea celor care scriu peste 1.000 de cuvinte). Dar tehnica de una singură nu va salva un text fără idee sau unul prea timid să încerce să transceadă adevărul documentat.

The embrace of technique sets writers and their stories off in a direction from which it is often impossible to turn back. A first step that is comforting and reassuring — thank God I know where I’m going — but fated. But by setting out over the uncertain terrain where an insight or idea may, or may not, lie, writers deny themselves and their readers the great thrill of the work — an attempt to answer a difficult question, a discovery of something illuminating.

Trebuie să vă redau şi o serie de paragrafe paragrafe în care se vorbeşte despre nevoia unui editor care să ajute. Shapiro înţelege prin cuvântul editor un om care te ajută să-ţi găseşti drumul prin jungla de informaţie pe care ai adunat-o. Un om cu care să vorbeşti despre direcţia textului şi ce vrei să faci cu el. Nu unul care va rescrie trei propoziţii şi va muta şapte virgule – majoritatea jurnaliştilor români asta înţeleg prin acest cuvânt.

Good work often has undetectable editor’s fingerprints all over it — undetectable because much of the editing happens not on the page, but before so much as a word is written. The work in bringing an ambitious story to life is a task that no writer should have to pursue alone. Many prefer the solitude. Many also prefer that the first drafts be left untouched. Dream on.

But most writers I know will admit, even grudgingly, how they long for an editor with whom they can talk, about distilling an idea or question, about the path to answering that question (read: reporting), and about the best way to tell the tale. This is, of course, a tricky dance in that writers desire both to be left to do what they want and to know that they have a hand to hold when they get lost. To pursue a story without risking getting lost is to preclude the possibility of real discovery. Getting lost, then, is a good thing, but only when there is someone at your back with a flashlight.

Editors, in turn, deny themselves, their writers, and their readers the possibility of a wonderful story if they assume that the true nature of their work is in preparing a finished piece for publication. The pencil-to-paper part of the work is essential, but no amount of moving words and paragraphs can retrieve from mediocrity a story written before it is thought out. Because then the editing becomes only about words and structure and organization — about technique.

Making of “Şaişpe” (din Esquire iunie)

În Şaişpe, portretul pe care Gabriela Piţurlea l-a făcut în numărul de iunie unui puşti care visează să devină fotbalist, există un moment în care îl vedem pe Florin, la 6:15 dimineaţă, stând la masa din sufragerie şi mâncând sandwich-uri. E în picioarele goale, puţin adormit, şi se uită la Sport.ro.

Acesta e doar începutul unei scene care începe la el acasă, se continuă în autobuz, la antrenament, pe drumul înapoi, la bunici şi se încheie în faţa şcolii, 7 ore mai târziu. E doar una din zilele pe care Gabi le-a petrecut cu Florin, fiindu-i umbră şi încercând să vadă cum e viaţa la 16 ani. (Scopul materialului era să găsim un alt mod de-a aborda fotbalul într-o lună în care toată lumea va fi obsedată de Mutu şi Chivu).

Densitatea materialului pe care Gabi l-a adunat prin observaţie face din acest text unul din cele mai plăcute pe care le-am editat vreodată. Rar am avut în mână un text care arătă atât de bine diferenţa dintre materialul adunat dintr-un interviu luat într-un mediu artificial (o cafenea) şi cel strâns în câteva ore petrecute ca “umbră” în viaţa subiectului.

Am rugat-o pe Gabi să ţină un mic jurnal ca să putem privi înapoi şi să ne amintim câtă muncă a luat acest text. Nici n-a luat aşa de multă – o lună de documentare şi scriere pornind de la începutul lui aprilie. Rezultatul merită cu siguranţă.

Citiţi în continuare mini-jurnalul de poveste al Gabrielei. (Poze cu Florin, făcute de Andrei Pungovschi, puteţi vedea aici.)

Read more

Lectură de weekend (10.05.2008)

Mi-am petrecut săptămâna cu drafturi. Le-am promovat utilitatea în câteva întâlniri. Le-am înroşit. Le-am editat. Mi-am făcut norma de scris oferind feedback la ele. Le-am mutat de pe birou lângă pat, apoi masa de bucătărie, apoi în geantă şi apoi iar pe birou. Ba chiar am recunoscut în faţa cursanţilor mei că am un fetiş pentru drafturi – mai ales pentru primul draft.

Să vezi un prim draft e un privilegiu. Unii îl privesc ca pe-un text autentic, terminat şi gata de publicare. Eu îl privesc ca pe un text vulnerabil, plin de promisiuni, dar de cele mai multe ori neterminat. Uneori fără început. Deseori fără sfârşit. Citesc un draft 1 pe nerăsuflate pentru că îmi place să-mi imaginez potenţialul lui, aurul care va rămâne după ce s-a cernut restul.

E un exerciţiu de umilitate să accepţi că prima versiune e un text incomplet. Unii nu sunt dispuşi să-l facă. Alţii da. Mulţi dintre cei care fac exerciţiul, au o revelaţie: “a scrie bine e a rescrie”.

Ca lectură de weekend vă sugerez să vă întoarceţi la un prim draft – publicat sau nu. Intraţi în el fără milă. Desfaceţi-l, dezasamblaţi-l, luaţi-l la întrebări: Se duce textul unde vroiam? Ce elemente trebuie dezvoltate? Există o structură? Ce ar putea nedumeri sau încurca cititorul? Am scris concret şi cu detalii? Am început şi un sfârşit? etc. Apoi reconstruiţi-l. Ar trebui să iasă altfel. Pe cuvânt.

Şi se poate face asta cu orice text – indiferent de gen. Acest eseu personal despre relaţia dintre mine şi mama mea (e în engleză) a trecut prin trei-patru drafturi înainte să fie publicat. La fel s-a întâmplat şi cu eseurile cursanţilor mei din toamnă. Abia aştept draftul doi al celor de acum.

David Granger şi nevoia de a inova

M-am trezit sâmbătă căutând nişte cuvinte de inspiraţie. Avusesem o serie de discuţii săptămâna trecută despre ce se poate şi ce nu se poate face editorial în România, şi vroiam să mă încarc puţin. Fusese şi o săptămână cu lansări pe piaţa revistelor româneşti şi obosisem de atâtea informaţii despre target, vânzări şi nişa de piaţă în care se plasează unii şi alţii.

Aşa am ajuns – ca şi altă dată – la David Granger, redactorul-şef al Esquire-ului american. Acum o lună l-am întâlnit pe Granger în biroul lui de la etajul 21 al Hearst Tower în New York City şi am fost fascinat. Biroul, care nu era ieşit din comun, privea de-a lungul 8th Ave.

Granger purta o pereche de blugi albaştri, puţin largi, un blazer peste o cămaşa albă şi pantofi negri întăriţi cu o placă de metal în talpă ca să reziste târşâielii. La 10 era deja în focuri. Am citit ulterior că se trezeşte la 5 dimineaţă. La 5:45 e în metrou în drum spre muncă. La 7 a trecut deja sumar prin New York Times.

I-am dat lui Granger numărul din martie al Esquire România – cel cu Florin Piersic Jr. pe copertă şi parfumul de la Bulgari inserat în ultima treime a revistei. S-a uitat la gaura din revistă şi a început să râdă. “Fuck man, this is great”, mi-a spus.

Trebuie să ştiţi ceva despre Granger. El e acelaşi om care spune “Fuck the old Esquire” . Sau spune că The New Yorker e plictisitor. Granger e omul care repetă obsesiv: “I wanna do stuff that’s never been done before”. Pentru el, insertul de parfum era o chestie nouă. Curajoasă. El n-ar putea să o facă, a adăugat, pentru că l-ar omorî Asociaţia Editorilor de Revistă (ASME). (Cu genul asta de publicitate, n-ar putea să-şi înscrie revista în concursurile asociaţiei – nici în categoriile de design şi nici în categoriile de editorial). Dar i-a plăcut că a văzut ceva nou.

E o chestie de subtilitate aici. Granger reacţiona la nou. Nu la găselniţa de marketing. Nu la succesul de publicitate. La nou. La curajul de a face altceva cu revista. De-a inova. De-a împinge limitele. Poate n-ar face aşa ceva. Dar e tare că cineva a încercat-o şi pe asta.

Mi-a spus că are o zi foarte proastă când o poveste pe care o citeşte e obişnuită. “Obişnuită” nu înseamnă “proastă”. Doar obişnuită. The New Yorker are multe poveşti bune, dar majoritatea sunt obişnuite.

Sâmbătă mi-am amintit de Granger şi de un discurs pe care l-a avut anul trecut la o conferinţă a industriei de revistă americană. Acolo, Granger a vorbit despre Esquire şi inovaţie. A povestit despre ziua în care i-a sosit numărul de octombrie (cu Benicio Del Toro pe copertă). Ştia că trimisese la tipar un număr bun, cu multe poveşti bune. Şi totuşi, când i-a picat în mână revista, reacţia lui a fost: “Fuck, I’m still making a magazine”.

Granger e fantastic pentru că e mereu nemulţumit, mereu gata să rişte. Chit că e vorba de o bucată de ficţiune despre moartea unui actor, sau de un articol de peste 16.000 de cuvinte, Granger vrea să facă altceva – chiar dacă acel altceva va fi un eşec total. Pentru că dacă nu ar face mereu altceva ar fi un editor obişnuit, care conduce o revistă obişnuită, ca toate celelalte de pe piaţă.

Urmăriţi mai jos speech-ul lui Granger. E inspiraţional pentru oricine care doreşte să schimbe domeniul în care lucrează – mai ales unul atât de conservator cum e presa tipărită (nu degeaba design director-ul lor e considerat un “influenţator” în industrie). Ascultaţi cum au schimbat titlurile de pe copertă, cum au revigorat bucăţile de ficţiune şi cum au ratat experimentele de-a face logo-ul revistei un element dinamic.

La un moment dat, spune despre una dintre propunerile pe care i le-a făcut un editor: “It was so large, so impossible, that I had to say ‘yes'”. Pentru că – punctează el foarte bine, mama invenţiei e disperarea. Iar Granger e disperat să producă ceva nou.

Şi mai mult Granger: Interviuri mai vechi la KCRW şi la Charlie Rose (1998 şi 2005).

Making of “AMR 18” (din Esquire #6)

În acelaşi Esquire de martie despre care scriu de peste o săptămână – şi care e pe cale să apară – puteţi citi un portret minunat al lui Radu Muntean, jurnalist şi “locatar” al penitenciarului de maximă securitate din Timişoara.

Textul, scris de Camelia Bucioveanu, îl creionează pe Muntean la un moment crucial – pe cale să fie eliberat şi fără planuri de viitor.

Am rugat-o pe Camelia să scrie câteva cuvinte despre cum au evoluat primele paragrafe din text de la primul draft la varianta pe care o veţi găsi în revistă. Citiţi în continuare ca să vedeţi diferenţele dintre cele două variante şi câteva lecţii învăţate de Cami din procesul de documentare şi scriere.

Read more

Esquire România, Martie 2008

Am citit zilele astea biografia editorului american al Esquire-ului anilor ’60, Harold Hayes, omul care a construit aura care încă există în jurul acestui titlu. Hayes avea o filosofie editorială pe care puţini au curajul să o urmeze astăzi. Credea că o revistă bună face ce nici televizorul, nici restul presei nu reuşesc – oferă o imagine mai profundă a timpurilor în care trăim. Când nu e doar un vehicul pentru reclamă şi jurnalism utilitar, o revistă rezistă. A o citi peste ani e ca o plimbare cu un prieten vorbăreţ.

Autoarea, Carol Poslgrove, punctează filosofia acestui tip de revistă în epilog: nu e un detergent, nu e o maşină, nu e o jucărie telecomandată. Un astfel de revistă are viaţă. Esquire-ul anilor ’60 avea viaţă.

Şi, cred eu, şi Esquire-ul românesc are viaţă.

Am scris această introducere pentru că Esquire e o experienţă viscerală pentru mine; nu doar o slujbă. De aceea nu mă feresc să spun că numărul de martie (în curând pe tarabe) e cel mai bun pe care l-am produs până acum – cel puţin din punctul meu de vedere. Ce-l face mai bun decât numărul de decembrie (pe care eu l-am considerat până azi ca fiind standardul) nu sunt atât subiectele, cât şlefuirea lor. Numărul de martie e gândit şi editat până la ultimul punct. Şi asta îi impune personalitatea.

Mai jos aveţi imaginea copertei – bărbatul din imagine e Florin Piersic Jr. Puteţi să vedeţi o versiune mai mare în format PDF.

Coperta Martie

Sunt foarte multe chestii în numărul de martie (inclusiv un cadou). Voi reveni cu informaţii detaliate despre cum au fost făcute unele texte. Până atunci, delectaţi-vă cu o selecţie. (Puteţi să vedeţi paginile de sumar în acest PDF.)

Selecţie din numărul de martie 2008:

* Design făcut de echipa: Raymond Bobar şi Cătălina Zlotea.

← Previous PageNext Page →