Încă o cană

Dacă tot am vorbit de căni acum câteva zile, vă prezint cel mai nou membru al colecÅ£iei. Am primit-o de la Gabriela, ÅŸi spune aÅŸa: “Instant editor. Just add coffee”.

V-o prezint la pachet cu nişte gânduri despre editare de la Chuck Klosterman:

Editors who self-identify with writers tend to look at pieces and think how they would’ve written them. But there’s a certain kind of editor who actually wants to be an editor. That is their aspiration, and they tend to be really good at it.

Lectură de weekend: Cum se naşte un articol de revistă

Nu mai are sens să mărturisesc că îmi place procesul care dă naştere unui text. Toată nebunia, de la idee, la convingerea şefilor că merită, la reporting, şi până la produsul final. Nu demult, am dat peste un jurnal de proces făcut de Wired în timp ce lucrau la un profil al scenaristului/regizorului american Charlie Kaufman.

Gândit iniÅ£ial ca “plus valoare” la text, proiectul revistei s-a transformat într-un jurnal din culisele unei poveÅŸti de la o revistă mare. PuteÅ£i să citiÅ£i varianta reporterului, Jason Tanz, ÅŸi una mai completă, a lui Scott Dadich, creative director la Wired (blogul lui Dadich are 27 de părÅ£i ÅŸi se numeÅŸte, cum altfel, “The Process”).

Am încercat să fac un rezumat mai jos, punând accent pe rolul reporterului şi editorului. Totul a început cu propunerea de a scrie despre Kaufman, un pitch făcut de Tanz la o întâlnire în mai (textul final a apărut în numărul de noiembrie).

Jason teamed up with WIRED senior editor, Nancy Miller, to pitch his Charlie Kaufman idea at our May 22 story ideas meeting. Pitches must be one page or less and succinctly describe a thesis and proposal of reporting topics. All WIRED staffers vote on these pitches and give a score from from 1 (not for WIRED) to 6 (a must-do). The scores’ mean and standard deviation are posted on a whiteboard in our main conference room and discussed in order of least popular to most popular. After taking the room’s temperature, consulting with the Bob Cohn (EE), Jacob Young (ME), Thomas Goetz (DE), Wyatt Mitchell (DD) and me, Chris Anderson makes the final decicion to green light or pass.

După ce pitch-ul a trecut, revista a început negocierile cu reprezentanţii lui Kaufman. În acest timp, reporterul şi editorul au început să evalueze potenţialele unghiuri de abordare. Odată ce Kaufman a fost de acord să participe, editorul articolului, Miller, a făcut oficială facerea lui printr-o scrisoare trimisă tuturor departamentelor implicate în producerea lui (scrisoare trimisă pe 5 august).

After any story is confirmed, the editor sends the writer an assignment letter, an official announcement of when the story is due, and in which issue it is expected to run. The letter goes to the writer (to give some editorial direction), the magazine’s top editors (to alert them that the story has been assigned), the photography editors (to start pulling photo reference), and to me and the design staff, so we can start coming up with ideas, calling in portfolios, and spitballing.

Reporterul ÅŸi editorul s-au bombardat continuu cu e-mailuri, Å£inându-se la curent cu progresul materialului. Destul de repede, apar probleme cu ilustrarea – lui Kaufman nu-i place să fie fotografiat. Reporterul îl intervievează pe Kaufman pe 13 august ÅŸi petrece următoarea săptămână scriind primul draft, pe care îl va completa ulterior cu scene de la o vizionare de la festivalul de la Toronto la începutul lui septembrie. La Wired, primul draft se numeÅŸte 00. Editorul răspunde cu o primă rundă de editare ÅŸi spune că nu are multe lucruri de comentat pe structură – cel mai important lucru la care se uită un editor în această fază a materialului. Sugestiile ei, spre norocul reporterului, sunt specifice.

Tanz rescrie şi Miller trimite o versiune curată şefilor. Departamentul de vizual începe să gândească nişte idei pentru layout şi pentru spread-ul de deschidere. Urmează corectura (prima). Departamentul foto se luptă să obţină un autoportret pe care Kaufman se angajase să şi-l facă. În disperare, apelează la reporter (diviziunea muncii funcţionează):

I did what no photo editor likes to do. I asked the writer for help. I know that sounds arrogant, but it’s my job to secure a subject for a shoot.

Dadich prezintă articolul şefilor. Chris Anderson, redactorul-şef, e nemulţumit. Design-ul i se pare prea complicat pentru cititor şi cere o altă versiune:

When Chris sighed and put both hands over his face, I knew it was trouble. I explained what I had done, tried to walk through my design moves, but sensing the coming rejection, I can’t say it was my finest moment of rationalization. Chris asked where the photo of Charlie was. He hated the sideways type.

Odată ce designul e rezolvat, urmează corectura ÅŸi modificările în pagină. Wired numeÅŸte acest proces “the scrub”. Unul din ultimii paÅŸi e verificarea informaÅ£iilor, pe care o face un departament separat, folosindu-se de notiÅ£ele reporterului, interviurile audio ÅŸi vorbind cu personajele citate în poveste.

Jason sent me a list of contacts as well as his recorded interviews to work from. I sent an email to everyone mentioned in the story asking them to confirm any facts that Jason got from them. (We don’t read back the sentences, just the facts themselves.) General movie stuff went to a pr rep for the film. Questions about Jonze went to his assistant and so on.

Şi aşa a ajuns procesul la final. Articolul, aşa cum a apărut în revistă, îl găsiţi aici.

Azi se scriu poveÅŸti electorale

Acum patru ani locuiam în Columbia, Missouri, un orăşel de aproape 100.000 de oameni, din care peste 10.000 lucrau pentru universitate, care era – ÅŸi este – “compania” ce domina oraÅŸul. ÃŽn ziua alegerilor, ziua în care John Kerry încerca să-l bată pe George W. Bush, m-am trezit la cinci dimineaţă, am făcut un duÅŸ ÅŸi am ieÅŸit pe stradă.

Nu puteam vota, dar vroiam să văd cum votează americanii; trăisem campania de parcă aveam un vot în joc. Mă uitasem la dezbateri cum te uiÅ£i la Champions League când ai senzaÅ£ia că echipa ta va face puncte. Am fost la petreceri cu temă politică. Am coordonat ÅŸi editat un pachet de articole despre cum privesc studenÅ£ii alegerile (textul despre scrijelelile electorale din toaletele facultăţii a fost o nebunie). Iar în acea dimineaţă, vroiam să văd americanii mergând la vot. Am bătut cât se putea bate pe jos din oraÅŸ, am făcut poze ÅŸi am cerut abÅ£ibilduri cu “I voted”. Apoi, pe la 9 dimineaţă, m-am plantat în redacÅ£ie unde am stat o zi întreagă în faÅ£a calculatorului, urmărind cum se adună voturile electorale ÅŸi încercând să prezic rezultatul folosind o hartă interactivă creată de New York Times.

A fost una din acele zile în care în redacţie se stă atât de târziu încât se comandă pizza. Am editat. Am ajutat cu idei. Şi m-am trezit scriind un articol mic de opinie pentru ziarul de a doua zi: ajunsesem străinul care avea ceva de spus despre viaţa post-vot. Am dormit în acea seară la prietena mea şi, la trei dimineaţă, eram singurul din casă care mai era treaz, strâns pe fotoliu, aşteptând să văd către cine s-au dus ultimele state.

Astăzi, din Bucureşti, România, nu am cum să fac cele de mai sus. Dar nici nu pot să înfrânez acest puseu de nostalgie pentru o zi în care fiecare moment era îmbibat în esenţă de poveste. Sunt curios cum se vor trata alegerile americane în România şi dacă publicaţiile româneşti vor găsi soluţii să localizeze povestea.

Tot în 2004, în a patra seară după alegeri, am fost la un party organizat de tinerii democraţi din campus. Am scris atunci despre asta pentru Euractiv, iar scena arăta cam aşa (mă voi abţine s-o rescriu):

Lori locuieÅŸte într-o casă care se integrează perfect in peisajul străzii. Casa nu pare să fi fost specială niciodată – vopsita într-un alb lipsit de personalitate, cu două trepte dintre care nici una nu pare să scârţăie, o veranda de lemn unde te poÅ£i ascunde cu o Å£igară ÅŸi o uşă dubla care filtrează ţânÅ£ari ÅŸi alte insecte care se bucură de aerul umed care domina vara în Missouri.

Nici măcar “semnul de gradină” cu numele lui John Kerry ÅŸi John Edwards nu era ceva special, având în vedere că fiecare a treia familie a avut grijă pe parcursul campaniei să-ÅŸi înfigă preferinÅ£a politică în gazonul din faÅ£a casei.

Sâmbătă noaptea, la patru zile după alegeri, casa lui Lori păstra acelaÅŸi alb – doar semnul cu numele lui Kerry dispăruse. Si totuÅŸi, casa a devenit pentru câteva ore specială din cauza faptului că Lori a găsit de cuviinţă să pună alt semn, un semn făcut si desenat de ea cu un marker negru si gros care miroase uÅŸor a spirt: “Interzis republicanilor!”

Cei care plănuiesc şi cei care se avântă

Roy Peter Clark şi Don Fry împart jurnaliştii în planners şi plungers, în funcţie de modul în care îşi încep textele. Planners sunt cei care au ideea centrală şi o organizare generală a textului încă dinainte de a se apuca de scris. Ei ştiu exact unde trebuie să ajungă şi pe unde s-o ia ca să atingă destinaţia. Plungers n-au treabă cu aşa ceva. Se aruncă pur şi simplu în subiect şi scriu până găsesc o direcţie. Pentru a-şi structura textul, sucesc paragrafele până când au senzaţia că lucrurile fac sens. Ei sunt oamenii care ies din casă cu o ţintă vagă şi care preferă s-o ia pe străduţe necunoscute decât să parcurgă mental drumul înainte de a pleca. Uneori se pierd.

Eu sunt un plunger. Eu mă uit cu jind la o schemă precum cea făcută de Cristi la articolul despre Bucurenci. Primul meu draft este ceea ce Roy Peter Clark numeşte vomit draft. Este draftul de curăţare. Pur şi simplu arunc acolo tot ce-mi trece prin minte, iar rezultatul este un amalgam de idei şi notiţe pe care i-l arăt editorului cu ruşinea unui elev care îi spune învăţătoarei că a făcut pe el.

Pentru că am promis că voi spune ce citesc, trec de la drafturile mele de oroare, la cel al unui jurnalist care a primit Pulitzer pentru feature writing în 2001. Tom Hallman (The Oregonian), a scris povestea lui Sam Lightner, un puşti cu o malformaţie care l-a desfigurat pe partea stângă şi de care decide că vrea să scape cu orice risc la 14 ani. The Boy Behind the Mask este un articol în patru părţi despre nevoia unui adolescent de a fi ca toţi ceilalţi.

Hallman a petrecut mai mult de zece luni cu Sam, a mers cu el la şcoală şi i-a fost alături în cele mai dificile şi mai importante momente din această perioadă. În prima parte veţi găsi în text un dialog din 1999, când Sam a fost spitalizat şi nu putea vorbi. Hallman nu a fost acolo atunci, dar l-a reconstruit folosind şi carneţelele pe care Sam scrisese pentru a comunica şi pe care mama lui le păstrase. Pentru acurateţe, nu a pus în ghilimele decât replicile băiatului.

Jack Hart, editorul textului, a postat primul draft al primei părţi, împreună cu notele de editare adresate lui Hallman, ceea ce m-a încântat, pentru că nu în fiecare zi ai ocazia să intri în bucătăria unui articol de Pulitzer pentru a înţelege că şi acolo mâncarea se face treptat şi nu apare pe platou ca prin minune. Sfaturile editorului sunt vitale la primul draft. De ele depinde tot ce urmează să se întâmple cu textul.

PS: Partea a treia a poveştii lui Hallman descrie operaţia de 13 ore, menită să-l aducă pe Sam cu un pas mai aproape de normalitate. Este o relatare atât de intensă şi de completă, cu personaje atât de puternice (doctorii Mulliken şi Marler), încât ar fi meritat ea singură un premiu. Mi-a amintit de o altă operaţie (de data asta pe creier) descrisă formidabil de Jon Franklin în Mrs. Kelly’s Monster, textul care a luat primul Pulitzer dat la categoria feature writing, în 1979.

Ştiu că nu e weekend, dar textele merită.

– Gabi –

Despre riscul scrisului după reţetă

În 2005 am lucrat la o serie de articole despre comunitatea musulmană din Columbia, Missouri. Mi-a luat patru luni să documentez şi să scriu cele patru poveşti: trei portrete şi un text de analiză.

Unul din momentele cele mai chinuitoare – care s-au repetat de câteva ori la fiecare poveste – a fost cel în care editorul meu m-a rugat să-i spun (nu o dată) despre ce era fiecare text. De fiecare dată în mai puÅ£ine cuvinte.

Ce am învăţat atunci e că o poveste bună trebuie să încerce să treacă de limitele întâmplărilor pe care le descrie pentru a ajunge la o “idee mare”. Văzute aÅŸa, poveÅŸtile devin căutări care te transformă, indiferent de ce găseÅŸti. PoveÅŸtile devin experienÅ£e ÅŸi nu doar echivalentul unor prăjituri executate exclusiv după reÅ£etă.

Am citit un text aseară care mi-a amintit de cât de periculoase pot deveni reţetele şi cât de dependenţi devenim noi de ele. Dependenţa se crează pentru că uşurează munca: o scenă aici, puţin context, o lingură de descriere, o scenă acolo, nişte analiză, iar o scenă şi gata.

Mai nou ziarele ÅŸi revistele româneÅŸti sunt pline de poveÅŸti făcute după reÅ£etă. Vezi orice text care încep cu jurnalistul observând “celebritatea” la o masă în timp ce-ÅŸi amestecă zahărul brun în cafea – nimic rău în a puncta această scenă dacă ea este relevantă pentru drumul poveÅŸtii. De obicei însă, ea n-are nici o legătură.

Textul pe care l-am citit aseară, scris în 2002, avertizează că reÅ£eta riscă să omoare povestea. Că multe reviste americane nu mai judecă o idee, ambiÅ£ia unei antreprize reportericeÅŸti ci trec totul printr-o formulă. Sigur că e important ca tehnica să fie desăvârÅŸită, iar reÅ£etele ajută orice reporter cu realizarea unui text – mai ales cu structura. (Ca editor pot depune mărturie că e structura e o problema mare pentru majoritatea celor care scriu peste 1.000 de cuvinte). Dar tehnica de una singură nu va salva un text fără idee sau unul prea timid să încerce să transceadă adevărul documentat.

The embrace of technique sets writers and their stories off in a direction from which it is often impossible to turn back. A first step that is comforting and reassuring — thank God I know where I’m going — but fated. But by setting out over the uncertain terrain where an insight or idea may, or may not, lie, writers deny themselves and their readers the great thrill of the work — an attempt to answer a difficult question, a discovery of something illuminating.

Trebuie să vă redau ÅŸi o serie de paragrafe paragrafe în care se vorbeÅŸte despre nevoia unui editor care să ajute. Shapiro înÅ£elege prin cuvântul editor un om care te ajută să-Å£i găseÅŸti drumul prin jungla de informaÅ£ie pe care ai adunat-o. Un om cu care să vorbeÅŸti despre direcÅ£ia textului ÅŸi ce vrei să faci cu el. Nu unul care va rescrie trei propoziÅ£ii ÅŸi va muta ÅŸapte virgule – majoritatea jurnaliÅŸtilor români asta înÅ£eleg prin acest cuvânt.

Good work often has undetectable editor’s fingerprints all over it — undetectable because much of the editing happens not on the page, but before so much as a word is written. The work in bringing an ambitious story to life is a task that no writer should have to pursue alone. Many prefer the solitude. Many also prefer that the first drafts be left untouched. Dream on.

But most writers I know will admit, even grudgingly, how they long for an editor with whom they can talk, about distilling an idea or question, about the path to answering that question (read: reporting), and about the best way to tell the tale. This is, of course, a tricky dance in that writers desire both to be left to do what they want and to know that they have a hand to hold when they get lost. To pursue a story without risking getting lost is to preclude the possibility of real discovery. Getting lost, then, is a good thing, but only when there is someone at your back with a flashlight.

Editors, in turn, deny themselves, their writers, and their readers the possibility of a wonderful story if they assume that the true nature of their work is in preparing a finished piece for publication. The pencil-to-paper part of the work is essential, but no amount of moving words and paragraphs can retrieve from mediocrity a story written before it is thought out. Because then the editing becomes only about words and structure and organization — about technique.

Making of “ÅžaiÅŸpe” (din Esquire iunie)

În Şaişpe, portretul pe care Gabriela Piţurlea l-a făcut în numărul de iunie unui puşti care visează să devină fotbalist, există un moment în care îl vedem pe Florin, la 6:15 dimineaţă, stând la masa din sufragerie şi mâncând sandwich-uri. E în picioarele goale, puţin adormit, şi se uită la Sport.ro.

Acesta e doar începutul unei scene care începe la el acasă, se continuă în autobuz, la antrenament, pe drumul înapoi, la bunici şi se încheie în faţa şcolii, 7 ore mai târziu. E doar una din zilele pe care Gabi le-a petrecut cu Florin, fiindu-i umbră şi încercând să vadă cum e viaţa la 16 ani. (Scopul materialului era să găsim un alt mod de-a aborda fotbalul într-o lună în care toată lumea va fi obsedată de Mutu şi Chivu).

Densitatea materialului pe care Gabi l-a adunat prin observaÅ£ie face din acest text unul din cele mai plăcute pe care le-am editat vreodată. Rar am avut în mână un text care arătă atât de bine diferenÅ£a dintre materialul adunat dintr-un interviu luat într-un mediu artificial (o cafenea) ÅŸi cel strâns în câteva ore petrecute ca “umbră” în viaÅ£a subiectului.

Am rugat-o pe Gabi să Å£ină un mic jurnal ca să putem privi înapoi ÅŸi să ne amintim câtă muncă a luat acest text. Nici n-a luat aÅŸa de multă – o lună de documentare ÅŸi scriere pornind de la începutul lui aprilie. Rezultatul merită cu siguranţă.

Citiţi în continuare mini-jurnalul de poveste al Gabrielei. (Poze cu Florin, făcute de Andrei Pungovschi, puteţi vedea aici.)

Read more

Lectură de weekend (10.05.2008)

Mi-am petrecut săptămâna cu drafturi. Le-am promovat utilitatea în câteva întâlniri. Le-am înroÅŸit. Le-am editat. Mi-am făcut norma de scris oferind feedback la ele. Le-am mutat de pe birou lângă pat, apoi masa de bucătărie, apoi în geantă ÅŸi apoi iar pe birou. Ba chiar am recunoscut în faÅ£a cursanÅ£ilor mei că am un fetiÅŸ pentru drafturi – mai ales pentru primul draft.

Să vezi un prim draft e un privilegiu. Unii îl privesc ca pe-un text autentic, terminat şi gata de publicare. Eu îl privesc ca pe un text vulnerabil, plin de promisiuni, dar de cele mai multe ori neterminat. Uneori fără început. Deseori fără sfârşit. Citesc un draft 1 pe nerăsuflate pentru că îmi place să-mi imaginez potenţialul lui, aurul care va rămâne după ce s-a cernut restul.

E un exerciÅ£iu de umilitate să accepÅ£i că prima versiune e un text incomplet. Unii nu sunt dispuÅŸi să-l facă. AlÅ£ii da. MulÅ£i dintre cei care fac exerciÅ£iul, au o revelaÅ£ie: “a scrie bine e a rescrie”.

Ca lectură de weekend vă sugerez să vă întoarceÅ£i la un prim draft – publicat sau nu. IntraÅ£i în el fără milă. DesfaceÅ£i-l, dezasamblaÅ£i-l, luaÅ£i-l la întrebări: Se duce textul unde vroiam? Ce elemente trebuie dezvoltate? Există o structură? Ce ar putea nedumeri sau încurca cititorul? Am scris concret ÅŸi cu detalii? Am început ÅŸi un sfârÅŸit? etc. Apoi reconstruiÅ£i-l. Ar trebui să iasă altfel. Pe cuvânt.

Åži se poate face asta cu orice text – indiferent de gen. Acest eseu personal despre relaÅ£ia dintre mine ÅŸi mama mea (e în engleză) a trecut prin trei-patru drafturi înainte să fie publicat. La fel s-a întâmplat ÅŸi cu eseurile cursanÅ£ilor mei din toamnă. Abia aÅŸtept draftul doi al celor de acum.

David Granger ÅŸi nevoia de a inova

M-am trezit sâmbătă căutând nişte cuvinte de inspiraţie. Avusesem o serie de discuţii săptămâna trecută despre ce se poate şi ce nu se poate face editorial în România, şi vroiam să mă încarc puţin. Fusese şi o săptămână cu lansări pe piaţa revistelor româneşti şi obosisem de atâtea informaţii despre target, vânzări şi nişa de piaţă în care se plasează unii şi alţii.

AÅŸa am ajuns – ca ÅŸi altă dată – la David Granger, redactorul-ÅŸef al Esquire-ului american. Acum o lună l-am întâlnit pe Granger în biroul lui de la etajul 21 al Hearst Tower în New York City ÅŸi am fost fascinat. Biroul, care nu era ieÅŸit din comun, privea de-a lungul 8th Ave.

Granger purta o pereche de blugi albaştri, puţin largi, un blazer peste o cămaşa albă şi pantofi negri întăriţi cu o placă de metal în talpă ca să reziste târşâielii. La 10 era deja în focuri. Am citit ulterior că se trezeşte la 5 dimineaţă. La 5:45 e în metrou în drum spre muncă. La 7 a trecut deja sumar prin New York Times.

I-am dat lui Granger numărul din martie al Esquire România – cel cu Florin Piersic Jr. pe copertă ÅŸi parfumul de la Bulgari inserat în ultima treime a revistei. S-a uitat la gaura din revistă ÅŸi a început să râdă. “Fuck man, this is great”, mi-a spus.

Trebuie să ÅŸtiÅ£i ceva despre Granger. El e acelaÅŸi om care spune “Fuck the old Esquire” . Sau spune că The New Yorker e plictisitor. Granger e omul care repetă obsesiv: “I wanna do stuff that’s never been done before”. Pentru el, insertul de parfum era o chestie nouă. Curajoasă. El n-ar putea să o facă, a adăugat, pentru că l-ar omorî AsociaÅ£ia Editorilor de Revistă (ASME). (Cu genul asta de publicitate, n-ar putea să-ÅŸi înscrie revista în concursurile asociaÅ£iei – nici în categoriile de design ÅŸi nici în categoriile de editorial). Dar i-a plăcut că a văzut ceva nou.

E o chestie de subtilitate aici. Granger reacţiona la nou. Nu la găselniţa de marketing. Nu la succesul de publicitate. La nou. La curajul de a face altceva cu revista. De-a inova. De-a împinge limitele. Poate n-ar face aşa ceva. Dar e tare că cineva a încercat-o şi pe asta.

Mi-a spus că are o zi foarte proastă când o poveste pe care o citeÅŸte e obiÅŸnuită. “ObiÅŸnuită” nu înseamnă “proastă”. Doar obiÅŸnuită. The New Yorker are multe poveÅŸti bune, dar majoritatea sunt obiÅŸnuite.

Sâmbătă mi-am amintit de Granger ÅŸi de un discurs pe care l-a avut anul trecut la o conferinţă a industriei de revistă americană. Acolo, Granger a vorbit despre Esquire ÅŸi inovaÅ£ie. A povestit despre ziua în care i-a sosit numărul de octombrie (cu Benicio Del Toro pe copertă). Åžtia că trimisese la tipar un număr bun, cu multe poveÅŸti bune. Åži totuÅŸi, când i-a picat în mână revista, reacÅ£ia lui a fost: “Fuck, I’m still making a magazine”.

Granger e fantastic pentru că e mereu nemulÅ£umit, mereu gata să riÅŸte. Chit că e vorba de o bucată de ficÅ£iune despre moartea unui actor, sau de un articol de peste 16.000 de cuvinte, Granger vrea să facă altceva – chiar dacă acel altceva va fi un eÅŸec total. Pentru că dacă nu ar face mereu altceva ar fi un editor obiÅŸnuit, care conduce o revistă obiÅŸnuită, ca toate celelalte de pe piaţă.

UrmăriÅ£i mai jos speech-ul lui Granger. E inspiraÅ£ional pentru oricine care doreÅŸte să schimbe domeniul în care lucrează – mai ales unul atât de conservator cum e presa tipărită (nu degeaba design director-ul lor e considerat un “influenÅ£ator” în industrie). AscultaÅ£i cum au schimbat titlurile de pe copertă, cum au revigorat bucăţile de ficÅ£iune ÅŸi cum au ratat experimentele de-a face logo-ul revistei un element dinamic.

La un moment dat, spune despre una dintre propunerile pe care i le-a făcut un editor: “It was so large, so impossible, that I had to say ‘yes'”. Pentru că – punctează el foarte bine, mama invenÅ£iei e disperarea. Iar Granger e disperat să producă ceva nou.

Åži mai mult Granger: Interviuri mai vechi la KCRW ÅŸi la Charlie Rose (1998 ÅŸi 2005).

Making of “AMR 18” (din Esquire #6)

ÃŽn acelaÅŸi Esquire de martie despre care scriu de peste o săptămână – ÅŸi care e pe cale să apară – puteÅ£i citi un portret minunat al lui Radu Muntean, jurnalist ÅŸi “locatar” al penitenciarului de maximă securitate din TimiÅŸoara.

Textul, scris de Camelia Bucioveanu, îl creionează pe Muntean la un moment crucial – pe cale să fie eliberat ÅŸi fără planuri de viitor.

Am rugat-o pe Camelia să scrie câteva cuvinte despre cum au evoluat primele paragrafe din text de la primul draft la varianta pe care o veţi găsi în revistă. Citiţi în continuare ca să vedeţi diferenţele dintre cele două variante şi câteva lecţii învăţate de Cami din procesul de documentare şi scriere.

Read more

Esquire România, Martie 2008

Am citit zilele astea biografia editorului american al Esquire-ului anilor ’60, Harold Hayes, omul care a construit aura care încă există în jurul acestui titlu. Hayes avea o filosofie editorială pe care puÅ£ini au curajul să o urmeze astăzi. Credea că o revistă bună face ce nici televizorul, nici restul presei nu reuÅŸesc – oferă o imagine mai profundă a timpurilor în care trăim. Când nu e doar un vehicul pentru reclamă ÅŸi jurnalism utilitar, o revistă rezistă. A o citi peste ani e ca o plimbare cu un prieten vorbăreÅ£.

Autoarea, Carol Poslgrove, punctează filosofia acestui tip de revistă în epilog: nu e un detergent, nu e o maÅŸină, nu e o jucărie telecomandată. Un astfel de revistă are viaţă. Esquire-ul anilor ’60 avea viaţă.

Şi, cred eu, şi Esquire-ul românesc are viaţă.

Am scris această introducere pentru că Esquire e o experienţă viscerală pentru mine; nu doar o slujbă. De aceea nu mă feresc să spun că numărul de martie (în curând pe tarabe) e cel mai bun pe care l-am produs până acum – cel puÅ£in din punctul meu de vedere. Ce-l face mai bun decât numărul de decembrie (pe care eu l-am considerat până azi ca fiind standardul) nu sunt atât subiectele, cât ÅŸlefuirea lor. Numărul de martie e gândit ÅŸi editat până la ultimul punct. Åži asta îi impune personalitatea.

Mai jos aveÅ£i imaginea copertei – bărbatul din imagine e Florin Piersic Jr. PuteÅ£i să vedeÅ£i o versiune mai mare în format PDF.

Coperta Martie

Sunt foarte multe chestii în numărul de martie (inclusiv un cadou). Voi reveni cu informaţii detaliate despre cum au fost făcute unele texte. Până atunci, delectaţi-vă cu o selecţie. (Puteţi să vedeţi paginile de sumar în acest PDF.)

Selecţie din numărul de martie 2008:

* Design făcut de echipa: Raymond Bobar şi Cătălina Zlotea.

← Previous PageNext Page →