Making of “Copiii altui fus orar” (din Esquire #6)
În câteva zile trebuie să apară numărul de martie al Esquire, pe care deja l-am lăudat că e cel mai bun de până acum. Am mai spus că voi reveni cu informaţii despre cum au fost făcute câteva dintre materiale.
Astăzi, Georgiana vă spune cum a evoluat textul ei despre generaţia de copii rămaşi acasă. Nu doar vă spune, ci vă şi arată. Alături de eseul ei - într-o succesiune minunată de imagini - puteţi vedea culisele procesului de editare de la Esquire, şi modul cum se transformă o bucată dintr-un text până ajunge la forma potrivită.
Am spus-o de multe ori şi o repet aici - un text bun e o succesiune de variante, fiecare mai reuşită şi mai completă decât precedenta. Scopul final e un text dinamic care să capteze cititorul şi să curgă şi să spună o poveste coerentă. Citiţi mai departe să aflaţi cum a ajuns Georgiana de la prima la ultima versiune. Şi citiţi Esquire pentru textul integral (ilustrat cu fotografii de Petruţ Călinescu).
Esquire România, Martie 2008
Am citit zilele astea biografia editorului american al Esquire-ului anilor ‘60, Harold Hayes, omul care a construit aura care încă există în jurul acestui titlu. Hayes avea o filosofie editorială pe care puţini au curajul să o urmeze astăzi. Credea că o revistă bună face ce nici televizorul, nici restul presei nu reuşesc - oferă o imagine mai profundă a timpurilor în care trăim. Când nu e doar un vehicul pentru reclamă şi jurnalism utilitar, o revistă rezistă. A o citi peste ani e ca o plimbare cu un prieten vorbăreţ.
Autoarea, Carol Poslgrove, punctează filosofia acestui tip de revistă în epilog: nu e un detergent, nu e o maşină, nu e o jucărie telecomandată. Un astfel de revistă are viaţă. Esquire-ul anilor ‘60 avea viaţă.
Şi, cred eu, şi Esquire-ul românesc are viaţă.
Am scris această introducere pentru că Esquire e o experienţă viscerală pentru mine; nu doar o slujbă. De aceea nu mă feresc să spun că numărul de martie (în curând pe tarabe) e cel mai bun pe care l-am produs până acum - cel puţin din punctul meu de vedere. Ce-l face mai bun decât numărul de decembrie (pe care eu l-am considerat până azi ca fiind standardul) nu sunt atât subiectele, cât şlefuirea lor. Numărul de martie e gândit şi editat până la ultimul punct. Şi asta îi impune personalitatea.
Mai jos aveţi imaginea copertei - bărbatul din imagine e Florin Piersic Jr. Puteţi să vedeţi o versiune mai mare în format PDF.
Sunt foarte multe chestii în numărul de martie (inclusiv un cadou). Voi reveni cu informaţii detaliate despre cum au fost făcute unele texte. Până atunci, delectaţi-vă cu o selecţie. (Puteţi să vedeţi paginile de sumar în acest PDF.)
Selecţie din numărul de martie 2008:
- Florin Piersic Jr. e un om despre care toţi au o părere. Articolul nu este o încercare de-a stabili cine e de fapt Piersic Jr., ci este un text despre răbdarea unui om de-a continua în ritmul său, în ciuda aşteptărilor celorlalţi. Fotografii: Roald Aron.
- Radu Muntean e jurnalist şi “locatar” al puşcăriei de maximă securitate din Timişoara. Camelia Bucioveanu face un portret puternic unui om pe cale să iasă de după gratii fără planuri de viitor. Fotografiile au fost făcute de Andrei Pungovschi - care a intrat până în duşurile puşcăriei.
- Copiii rămaşi acasă sunt o realitate a României moderne. Fără a apela senzaţionalul şi pateticul cu care e tratată deobicei tema, Georgiana Ilie, ne prezintă câteva familii despărţite de plecarea unuia dintre părinţi. Fotografii: Petruţ Călinescu.
- Numărul are o secţiune specială Ce am învăţat - peste 20 de pagini de sfaturi şi învăţături de viaţă de la oameni precum Al Pacino, Petre Roman, Nadia Comăneci, Gheorghe Dinică, Dustin Hoffman sau Leonard Doroftei. Şi, pe ultima pagină, ce au învăţat de la viaţă Traian şi Decebal.
- Actorul Andi Vasluianu se joacă într-un pictorial de Alex Gâlmeanu. În plus, Vasluianu îşi dă cu părerea despre munca sa în stilul caracteristic: „Acum sunt în faza în are nu vreau să fiu actor. În sensul că nu vreau să joc. Vreau să fiu personajul.”
- Philip Ó Ceallaigh, autorul irlandez al cărţii “Însemnări dintr-un bordel turcesc”, scrie o nuvelă originală şi fierbinte.
- Plus o mulţime de alte chestii: cum îţi îngrijeşti pantofii, cum ceri un martini, ce e noaptea la televizor, poze şi vorbe de la femei frumoase (Aylin Cadâr, Hilary Swank, Jennifer Love Hewitt) şi motive pentru care NATO vine cam degeaba în România.
* Design făcut de echipa: Raymond Bobar şi Cătălina Zlotea.
Lectura de weekend (02.02.2008)
* O singură recomandare în acest weekend, dar una care necesită timp şi implicare - poate cea mai potrivită după scurta descriere a ideii de jurnalism narativ.
Frank Sinatra Has a Cold e un articol de revistă cu propria pagină pe Wikipedia. Textul lui Gay Talese fost publicat în aprilie 1966 în Esquire şi este definitoriu pentru jurnalismul narativ. Editorii Esquire l-au desemnat în 2003 - la aniversarea de 70 de ani a revistei - ca fiind cea mai bună poveste pe care au publicat-o vreodată (Norman Mailer şi Tom Wolfe erau şi ei printre candidaţi). Articolul rămâne şi astăzi standardul portretului jurnalistic făcut unei celebrităţi. Nu există curs de jurnalism de revistă în America care să nu-l discute.
Articolul e un tur de forţă de documentare şi observaţie. Partea cea mai interesantă e că deşi s-a documentat timp de trei luni pentru acest material, Talese nu a apucat să vorbească cu Sinatra. Sinatra nu a vrut nicicum să colaboreze. Însă, în loc să aştepte ca Sinatra să se răzgândească, Talese şi-a petrecut timpul vorbind cu oamenii din jurul artistului şi a încercat să fie de faţă la toate apariţiile acestuia din acea perioadă. Nu era sigur că poate scrie despre cineva fără să intervieveze persoana respectivă dar, până la urmă, şi-a dat seama că a dat peste ceva unic în notiţele lui. (Talese nu înregistrează. Imaginea de mai jos conţine bucăţi de notiţe şi e o parte a schemei de organizare pe care Talese şi-a făcut-o înainte de a începe să scrie).
“I may not get the piece we’d hoped for - the real Frank Sinatra”, i-a scris Talese editorului Harold Hayes, “but perhaps, by not getting it—and by getting rejected constantly and by seeing his flunkies protecting his flanks - we will be getting close to the truth about the man.”
Indiferent de părerea pe care o ai despre Sinatra sau despre portretele de celebrităţi, textul lui Talese e o realizare jurnalistică zdrobitoare. Citeşte-l aici. (Sau ascultă o parte din el, citit de Gay Talese, într-un episod din This American Life dedicat lui Sinatra).
Din culise
Îmi plac mult textele care dezvăluie ceva din modul în care funcţionează o redacţie de succes. Sau care spun povestea unui idei jurnalistice. Recent, Esquire-ul american a hotărât să renunţe la o rubrică pe care au născut-o acum aproape 50 de ani. Dubious Achievements apărea odată pe an, în februarie, şi era o satiră a oamenilor şi evenimentelor din anul precedent. Au hotărât ca ediţia de anul ăsta să fie ultima pentru că, spune editorul David Granger, a devenit redundantă într-o lume mediatică în care miştoul îneacă un eveniment într-o zi. A aştepta un an ca să faci o glumă despre Britney pozată fără chiloţi nu pare să mai aibă sens.
Esquire a fost însă părintele acestui gen de satiră, iar New York Observer a publicat un minunat articol de la revedere. În acest text sunt strecurate informaţii despre cum era să lucrezi la Esquire-ul anilor ‘60-’70 şi despre cum era să petreci ore întregi timp de trei luni de zile în barul de peste drum căutând cele mai bune titluri şi glume. Pare o lume ideală chiar şi pentru modul în care funcţionează o revistă americană - ce să mai vorbim de ale noastre.
Apropo de Esquire-ul aniilor ‘60 şi efectul cultura al acelei reviste - citiţi acest text din Vanity Fair (The Esquire Decade). Pe mine genul ăsta de poveşti mă motivează. Poate nu va mai reuşi nimeni niciodată să facă o revistă ca cea condusă de Harold Hayes, dar asta nu înseamnă că nu poţi face părţi din ea. Până una alta, indiferent de cum s-au schimbat coperţile şi oamenii care apar pe ele, majoritatea poveştilor Esquire respectă în continuare ideea că trebuie să reflecte lumea în care trăim (dacă nu mă credeţi citiţi aici un text genial de Colby Buzzell).
Am publicat şi noi în Esquire România definiţia unei poveşti Esquire, conform lui Granger, care conduce azi ediţia americană. Eu cred în ea până la ultima literă:
„Un articol Esquire e altfel. Poveştile Esquire fac mai mult decât să documenteze şi să reproducă un moment. Când e bine făcută, o poveste din Esquire e o experienţă. E deseori contrariantă; e rezultatul unor opinii puternice; e aventuroasă din punct de vedere stilistic. Dar la fel de important e faptul că o poveste Esquire e o experienţă profund personală. Reporterul riscă ceva când se înhamă la un astfel de proiect; riscă să se schimbe pe sine şi viziunea sa asupra lumii, şi, implicit, riscă să-ţi schimbe şi ţie viziunea pe care o ai asupra lumii sau, cel puţin, asupra unei părţi din ea.”
A scrie despre tine (Eseul personal)
Mulţi jurnalişti consideră că a scrie despre sine încalcă principiile de bază ale profesiei. Nimic mai greşit. Un text personal, memorialistic, utilizează multe din tehnicile pe care un jurnalist le foloseşte în munca de teren – observaţia, deducţia, interviul etc.
Diferenţa e că le aplica asupra sinelui. Scopul e descoperirea unei poveşti al cărei adevăr este valabil (şi relevant) pentru numeroşi alţi cititori. Textul trebuie să aibă o doză de universalitate care să permită publicului să se regăsească în diverse situaţii şi în personaje. Când am scris în Esquire despre bunicul meu (vezi mai jos), nu era un text închis ca mesaj. Nu era doar despre el sau despre mine – era un text despre memorie şi găsirea unui loc în puzzle-ul familiei. Oamenii care mi-au scris, mi-au împărtăşit din povestea lor personală; făcuseră conexiunea cu ideea universală a textului.
Eseul personal nu e foarte folosit în România – de fapt nu este folosit aproape deloc. Există multe texte scrise la persoana I, dar ele sunt opinii – rareori poveşti.
Am hotărât să postez pe blog o parte din eseurile personale pe care le-am adunat la cursul de Jurnalism Narativ. Toate spun poveşti frumoase despre momente universale: iubire, prietenie, copilărie, maturizare. Seria lor va debuta luni.
Până atunci, am hotărât să postez textul meu din Esquire. A fost publicat în octombrie, iar designul aparţine minunatului Raymond Bobar.
Click pe imaginea de mai jos pentru a-l descărca în format *.PDF.
Lectura de weekend
Subtitlul acestui blog spune: “despre scris si despre povesti”. Vreau ca in fiecare weekend sa dau prioritate celei de-a doua parti si sa va sugerez bucati de scriitura reusita care contureaza povesti minunate. Cand spun “povesti”, ma refer la non-fictiune, povesti jurnalistice, articole cu (sper eu) incarcatura dramatica si o dinamica asemanatoare cu o bucata literara, dar scrise cu alt scop. De a puncta un moment in timp. De a ne arata cum traim. De a surprinde un adevar (unul documentabil, nu cel absolut).
In saptamaniile viitoare va voi sugera o serie de articole si povesti zguduitoare. Sper ca acest jurnalism sa va convinga de forta lui (am mai vorbit despre povesti intr-o discutie din septembrie cu Bradut). Voi incepe insa cu putina autoreclama. Nu atat mie, cat revistei pentru care lucrez. De ce? Pentru ca Esquire e printre putinele locuri - daca nu singurul - care se incumeta sa spuna povesti complexe. Fata de americani, care sunt maestrii, suntem la inceput - atat ca documentare, cat si ca scris si disciplina de editare. Dar facem ceva diferit de alte produse media.
Incep recomandarile cu Esquire-ul romanesc pentru ca sa incerc sa preintampin urmatoarea intrebare: Se poate face jurnalism narativ, se pot spune povesti complexe, se poate scrie un material de profunzime in Romania? Da. Se poate.
Acestea fiind spuse, astazi va recomand:
* Ultimul numar din Esquire Romania. Sunt o serie de chestii dragute in numarul asta (are cam 120 de pagini de continut editorial!), dar cateva mai aproape de ce spuneam mai sus. La pagina 42 veti gasi un profil al lui Adrian-Silvan Ionescu scris de Sebastian Ispas. Ionescu e profesor si cercetator, un barbat care a ales sa se imbrace dupa moda secolului XIX. La pagina 48, Sean Cafferky (odata Romerican) povesteste aventurile lui prin Romania in cautarea saormei perfecte. Iar Calin Cosmaciuc spune incepand de la pagina 52 o poveste personala despre dorinta lui de-a fi trimis ca reporter intr-un razboi. (Mai multe despre ce contine acest numar, aici).
* Cristian Nemescu. Viata ca un film. Profilul pe care i l-am facut lui Cristian Nemescu in numarul din septembrie al Esquire e cel mai greu articol pe care l-am scris pana acum. A fost la fel de greu de documentat si editat. Nu voi mai spune nimic despre el acum, pentru ca am tot facut-o. Il pun aici din doua motive simple. Primul e ca il puteti citi gratis - descarcati textul in PDF. Al doilea e ca voi incerca, din dorinta de-a vorbi despre scris ca un proces, sa revin saptamana viitoare cu detalii despre cum a fost facut. Daca dupa ce-l cititi aveti intrebari, lasati-le in comments.
