Ellies ’09 – revistele câştigătoare
Aseară, la New York, s-au decernat premiile de scriitură, design şi concepţie din jurnalismul de revistă american. Nimic pentru săptămânalele de ştiri – Newsweek şi Time - dar o recoltă bună pentru revistele generaliste. Şi, cum mă aşteptam, premiul pentru feature writing acordat lui Chris Jones de la Esquire pentru The Things that Carried Him.
Câţiva dintre câştigătorii aleşi de American Society of Magazine Editors (ASME), mai jos. Lista completă aici. Despre nominalizări am mai scris aici.
REPORTING: The New York Times Magazine: Right at the Edge, Dexter Filkins.
FEATURE WRITING: Esquire: The Things That Carried Him, Chris Jones.
PROFILE WRITING: Rolling Stone: The Lost Years and Last Days of David Foster Wallace, David Lipsky.
ESSAY: Backpacker: The Source of All Things, Tracy Ross.
Trebuie să menţionez că Wired a câştigat trei premii seara trecută, printre care general excellence la categoria lor de tiraj şi design (vinovat pentru cum arată Wired e Scott Dadich). Mai jos, una dintre cele trei coperţi pentru care au câştigat:
Podul de la Marginea, Lala şi Petrila în Esquire de mai
Citiţi în Esquire-ul de mai (coperta e mai jos) povestea ridicării şi dărâmării podului din Marginea. Despre sucevenii care şi-au făcut singuri pod aţi mai auzit – dar nu aşa. Elena Tudor a petrecut câteva zile în comună, discutând cu localnicii ca să reconstruiască ziua în care aceştia, sătui să aştepte după autorităţi, au ridicat singuri un pod.
După ce autorităţile le-au cerut să dărâme construcţia – şi le-au promis că vor face un pod nou până la 30 mai – Elena s-a întors la Marginea ca să fie prezentă la dărâmare. Piperate prin aceste episoade găsiţi şi poveşti ale oamenilor de acolo şi aflaţi mai multe despre o comună care nu are de gând să aştepte statul să-i rezolve problemele. (Fotografii de Andrei Pungovschi).
Mai găsiţi în acest număr încă două poveşti grele şi importante din România de azi – una de la Braşov, alta de la Petrila. Povesteşte Gabi Dobre, senior editor:
Un tip împuşcă angajaţii unei case de schimb valutar din Braşov şi fuge cu o geantă plină cu bani. Câteva zeci de metri mai încolo, un bărbat îl vede şi, fără să ştie prea bine despre ce e vorba, ghidându-se doar după ţipetele care se auzeau în urma tipului care alerga cu geanta în mână, încearcă să îl oprească. Confruntarea dintre cei doi nu durează mult, iar la finalul ei, geanta şi unul dintre bărbaţi zac pe asfalt.
Cam aşa a sunat ştirea pe care am aflat-o cu toţii la final de ianuarie despre braşoveanul ucis în timp ce încerca să oprească un hoţ. Am vrut să aflăm povestea celui care a făcut acest gest. Cine era? Cum a trăit? Ce muzică asculta? Şi, pe undeva am sperat să înţelegem ce l-a făcut să alerge după tipul cu geanta aia în mână. L-am trimis pe Călin Cosmaciuc la Braşov şi aşa ne am ales cu „Viaţa domnului Lala”.
„Ion Barbu vs. Petrila” e un articol despre un om care îşi asumă oraşul. În cazul caricaturistului Ion Barbu asta a însemnat, printre altele, chiar şi umplerea pereţilor oraşului natal cu versuri precum „Oraş de rezervă” de Matei Vişniec sau „Aici viaţa se bea şi moartea se uită” de Ioan Es. Pop. Petrila, desigur, s-a enervat, dar Barbu a mers mai departe organizând festivaluri sau declarându şi oraşul „suburbie culturală europeană”.
Ray desenează reviste
Aseară, am fost la KLUDIstudio să-l ascult pe Raymond Bobar povestind despre designul de revistă. Am avut norocul să-l cunosc pe Ray la Esquire, unde a făcut minuni vizuale cu multe dintre materialele pe care le-am scris sau le-am editat (multe menţionate pe acest blog). Îmi place să cred că Ray are o mare parte din vină pentru faptul că au fost citite.
Ray vorbeşte cu o pasiune rară despre munca lui şi mă bucur că a ieşit în lume să povestească despre rolul unui art director la o revistă şi despre superficialitatea cu care majoritatea revistelor româneşti sunt executate vizual (Mi-a plăcut şi citatul despre design de revistă pe care l-a folosit: “Design can be art” – Paul Rand.)
Mai jos sunt câteva dintre spread-urile de deschidere pe care le-a făcut Ray la Esquire în perioada în care ne-am intersectat acolo. Mai multe imagini ale muncii lui din Esquire, Republik şi Men’s Health (casa lui actuală), pe site-ul lui.
Making of “Bosquito” (Esquire, aprilie ’09)
Sunt multe poveşti minunate în numărul din aprilie al Esquire (poate mai multe ca niciodată): de la textul lui Lucian Mîndruţă despre sine, Pantelimon şi Tolea Ciumac (fotografii de Alex Gâlmeanu), la textul Georgianei Ilie despre Leprozeria Tichileşti (fotografii de Andrei Pungovschi), la cel al Andreei Lupu despre Cătălin Ştefănescu şi un deceniu de Garantat 100%.
Dar – părere de editor subiectiv – cireaşa de pe tort e un text scris de Ani Sandu care se numeşte, simplu: “Bosquito, viaţă de câine” şi a cărui şapou sună în felul următor: “La bloc lumea o striga Coco. Presa a făcut-o celebră cu numele Bosquito. Acum, singurul câine din România acuzat de omor îşi trăieşte ultimii ani din viaţă în Germania, sub un nume nou: Ziva.”
Vă amintiţi de maidanezul “acuzat” că ar fi omorât un japonez? Ani a refăcut povestea câinelui şi a adus-o în prezent, spunându-ne ceva despre noi, despre isteria din jurul unui eveniment nefericit şi despre relaţia pe care o avem cu animalele.
În continuarea acestui post, Ani Sandu explică cum s-a născut acest text şi cum şi-a făcut documentarea.
===================================
MAKING OF “BOSQUITO, VIAŢĂ DE CÂINE”
De Ani Sandu
===================================
Textul cu Bosquito a pornit de la o experienţă proprie: într-o vineri după-amiază, când plecam de la muncă spre casă, am fost muşcată de un câine. A venit pe la spate, şi-a înfipt colţii şi a fugit. În timpul drumurilor dese la Centrul Antirabic s-a născut obsesia de a scrie despre problema câinilor de pe străzi. Ştiam statisticile cu numărul de maidanezi, cu locurile puţine din adăposturi, cu oamenii muşcaţi care îşi iau doza regulată de vaccin.
Ce îmi doream să găsesc era o explicaţie, un răspuns, o poveste.
Timp de o săptămână am răsfoit pe net arhivele întortocheate ale ziarelor, unde am dat de aceiaşi câini periculoşi care pândesc la colţ de stradă şi aceiaşi oameni fără nume, fără chip, care le cad victime. Printre cazuri apărea şi cel al lui Bosquito, despre care ştiam, dar care îmi rămăsese în minte drept „câinele care a muşcat mortal un om de afaceri japonez şi care a fost apărat într-un proces de avocata Paula Iacob”. Nu ştiam ce s-a întâmplat cu el şi nu îmi era clar cum s-a terminat procesul, aşa că am început să caut mai multe.
Răspunsurile din ziare erau incomplete, înţelegeam că până la urmă câinele (care de fapt nu era Bosquito, ci Coco) a fost adoptat de o femeie din Suceava, care l-a dat mai departe la adopţie unor nemţi. Nicăieri însă n-am găsit un răspuns clar: a muşcat sau nu Bosquito şi până la urmă ce s-a judecat în acel proces şi cum a ajuns Paula Iacob să apere în instanţă un câine. M-a mânat curiozitatea, iar în timp m-am trezit acaparată de poveste. Aşa am hotărât să încerc să reconstitui ce s-a întâmplat atunci.
Am pornit de la o listă pe care am găsit-o pe net, un comunicat al asociaţiilor de protecţia animalelor care militau pentru Bosquito. În coada comunicatului îşi lăsaseră numerele de contact şapte persoane. Le-am sunat pe fiecare în parte să le întreb despre caz şi am obţinut frânturi de informaţii, fiecare îmi spunea ce ştia, în funcţie de cât de implicată fusese în caz. Dintre acestea, cele mai importante erau Eugenia Ieş, preşedintele asociaţiei Brunopet din Suceava, care a sărit prima în ajutorul câinelui, şi Marcela Lungu, preşedintele Asociaţiei Cuţu Cuţu, care s-a ocupat de procedurile din Bucureşti şi a pus procesul pe rol. Cu Marcela Lungu mi-a fost simplu să mă văd, cu Eugenia Ieş a fost mai complicat, pentru că între timp se mutase în judeţul Timiş, în Buziaş. Am vizitat-o în singurul weekend liber pe care l-am prins.
Cu ajutorul Eugeniei Ieş am ajuns şi la Paula Iacob, de la care n-am obţinut însă toate răspunsurile pe care mi le doream. Tot doamna Ieş m-a pus în legătură cu Guido Bayer, cel care a dus-o pe Bosquito în Germania; cu el am corespondat pe mail pentru a afla cum trăieşte căţeluşa acum. Între timp am făcut o listă extinsă de persoane care au avut legătură cu cazul sau care mi-ar putea vorbi despre câinii de pe străzi (în total 23 de oameni).
Apoi m-am întors la locul faptei, în blocul de pe Nicolae Titulescu unde fusese muşcat japonezul şi am început să întreb. I-am găsit acolo pe administratorul blocului şi pe unul dintre portari, care la început n-au vrut să-mi vorbească, dar până la urmă m-au îndreptat spre Ion Dinescu, portarul care l-a văzut pe japonez murind. Acesta m-a trimis mai departe la Ion Stan, portarul care a făcut identificarea la poliţie. Din ce mi-au spus ei am reuşit să redau moartea japonezului şi ridicarea lui Bosquito de la bloc.
Pentru a reconstitui perioada petrecută de câine în adăpostul din Theodor Pallady am avut nevoie de ajutorul Simonei Panaitescu, directorul Administraţiei pentru Supravegherea Animalelor, la care am ajuns abia după ce am obţinut acordul primăriei. A urmat apoi cea mai grea parte din documentare, în care am căutat acces la dosar. Am vorbit cu purtătorul de cuvânt al Parchetului, cu procurorul care s-a ocupat de caz, cu poliţia (de câteva ori), din nou cu procurorul şi în fine cercul s-a închis cu purtătorul de cuvânt al Parchetului care mi-a citit rezoluţia la telefon.
Pe parcurs ce scriam textul m-am întors la câţiva din oamenii implicaţi pentru a lămuri lucruri care îmi rămăseseră neclare sau pentru a umple goluri de informaţie. Primul draft complet a apărut la o lună după ce m-am apucat de subiect şi a fost cel mai dificil, pentru că în el am pus cap la cap informaţiile şi am format scheletul textului. Draftul 5, ultimul, a venit o lună mai târziu.
Ce-a ieşit e acum în Esquire de aprilie.
Coperta puzzle
De ceva vreme, Esquire-ul american se joacă cu coperta – întâi au fost inovaţiile de titraj (pentru care au şi câştigat premii de design), apoi coperta electronică, apoi reclama încastrată. A sosit timpul pentru coperta puzzle. Cine e de vină? Mai mult ca sigur David Granger.
Dragă Mihaela Rădulescu
Când am predat acum trei luni materialul despre Mihaela Rădulescu am sugerat – în scrisoarea pe care i-am scris-o în acel text – că trăieşte un moment pe care n-am pretenţia ori intenţia să-l decodez. Am scris: “Sigur vei spune odată povestea lui – ne-ai obişnuit să fim părtaşi la intimitatea ta –, dar fă-o când vei simţi tu nevoia.” Momentul, dacă e să ne luăm după ce vedem în trecere pe la tarabe, pare să continue.
Puteţi citi scrisoarea din Esquire, integral, aici. Textul a apărut în Esquire-ul de ianuarie-februarie 2009.
Ce a învăţat Gabi Dobre despre Iulia Vântur
În numărul special “Ce am învăţat” al Esquire, Gabriel Dobre îi face un portret Iuliei Vântur. Dobre e un jurnalist care gravitează spre subiecte cum ar fi oprirea din funcţie a centralelor nucleare, aşa că n-am rezistat tentaţiei să-i pun nişte întrebări – în joacă – despre cum e să scrii jurnalism despre femei frumoase. Citiţi ce-a ieşit în continuare acestui post.
În numărul din martie al Esquire veţi mai găsi înţelepciune de viaţă şi sfaturi de la 29 de oameni grei. Lista îi include pe Neagu Djuvara, Ion Cristoiu, Ţăndărică, Teodor Meleşcanu, Mircea Baniciu şi mulţi alţii.
Frunzărind prin criză
Criza economică nu e foarte blândă cu revistele – nici la noi, nici afară. În lipsa banilor din publicitate, publisherii mari închid titlurile mici din portofoliu şi fac giumbuşlucuri ca cele mari să nu sufere prea mult. Un studiu făcut pe un eşantion de 241 de reviste americane arată că doar 42 au reuşit să-şi crească în 2008 paginile de publicitate. Restul au pierdut; în medie 12 la sută faţă de 2007 (unele chiar spre 40).
Ăsta e climatul în care Esquire a scos $250.000 de la Discovery Channel pentru o reclamă ascunsă în copertă. Ideea a venit de la editorial, de la acelaşi neobosit David Granger, care e hotărât să încerce orice strategie posibilă ca să inoveze domeniul şi să păstreze revistele în viaţă.
Mai jos, coperta şi reclama (din NYT):
Paleologu de la cultură. Rădulescu de la TV.
Când Vlad Mixich l-a cunoscut pe Theodor Paleologu, fiul lui Conu’ Alecu nu era încă ministrul culturii. Era un bărbat educat la şcoli de renume, diplomat, fost ambasador al României în Danemarca şi profesor. La propunerea PD-L, Paleologu venise în ţară să-şi încerce norocul în politică şi urma să candideze pentru un loc în camera deputaţilor, unde vroia să reprezinte cartierul în care a copilărit.
Vlad a obţinut acces la campania lui Paleologu şi a stat alături de candidat mai bine de o lună, urmărindu-l cum navighează procesul electroral autohton cu naivitatea românului educat şi trăit pe-afară. Textul rezultat (pe care-l găsiţi în ultimul Esquire) se concentrează pe ziua votului, ultima pe care Vlad a petrecut-o cu Paleologu înainte să se apuce de scris. Patru drafturi mai târziu a ieşit un portret care merită citit.
Accesul obţinut de Vlad e de invidiat. La fel şi şansa lui de-a fi ales un politician care, în ziua când revista pleca la tipar, era nominalizat pentru un post de ministru. Dar norocul ăsta presupune muncă – ore întregi de teren, carneţele burduşite cu notiţe şi mulţi peri albi. Povestea, cred eu, merită aceste sacrificii minore. Poate alte publicaţii vor urma exemplul şi vom citi mai multe portrete vii ale oamenilor care ne conduc.
PS: Fotografiile au fost făcute de Andrei Pungovschi, care, în stilul caracteristic, l-a “urmărit” la rândul lui pe Paleologu în momente diferite.
Şi acum: Mihaela Rădulescu. Ce se mai poate spune despre ea, vă întrebaţi. E întrebarea care m-a măcinat şi pe mine cât timp am lucrat la textul despre ea – coperta celui mai recent Esquire. Pentru că nu am găsit un răspuns satisfăcător – sau pentru că orice răspuns ar fi fost corect – am hotărât să mă adresez direct ei. Explicaţia care precede precedă scrisoarea sună aşa:
Când am început acest material, visam un text despre Mihaela Rădulescu, femeia-uragan, din nou singură în prag de 40 de ani. Pe parcurs, am devenit tot mai nesigur. Această scrisoare e recunoaşterea unei înfrângeri.
Update: Textul integral al materialului despre Mihaela Rădulescu îl găsiţi aici.
Cum e să… fii turist orb în România
Publicat original în Esquire în noiembrie 2007. Citiţi textul integral pe Liternet.
Yvonn Scherrer are 38 de ani şi e realizator de emisiuni radio pentru postul elveţian DRS1. E oarbă. Vara aceasta a petrecut două săptămâni la Sibiu şi Bucureşti.
Am vrut să privesc România din două perspective: cea de turist şi cea de jurnalist. Sunt multe clădiri frumoase, impresionante. Dar am observat că unele erau numai faţadă, afară frumos şi înăuntru nu era nimic aranjat, erau decăzute… E uşor să le priveşti ca turist şi să spui “uau, ce minunat, ce biserică aşa şi pe dincolo”. Înţeleg de ce ar prefera românii să afişeze o faţadă frumoasă, dar pentru noi, jurnaliştii, e important să pătrundem dincolo de faţade, să vedem întregul.