Ellies ’09 – revistele câştigătoare
Aseară, la New York, s-au decernat premiile de scriitură, design și concepție din jurnalismul de revistă american. Nimic pentru săptămânalele de știri – Newsweek și Time -Â dar o recoltă bună pentru revistele generaliste. Și, cum mă așteptam, premiul pentru feature writing acordat lui Chris Jones de la Esquire pentru The Things that Carried Him.
Câțiva dintre câștigătorii aleși de American Society of Magazine Editors (ASME), mai jos. Lista completă aici. Despre nominalizări am mai scris aici.
REPORTING: The New York Times Magazine: Right at the Edge, Dexter Filkins.
FEATURE WRITING: Esquire: The Things That Carried Him, Chris Jones.
PROFILE WRITING: Rolling Stone: The Lost Years and Last Days of David Foster Wallace, David Lipsky.
ESSAY: Backpacker: The Source of All Things, Tracy Ross.
Trebuie să menționez că Wired a câștigat trei premii seara trecută, printre care general excellence la categoria lor de tiraj și design (vinovat pentru cum arată Wired e Scott Dadich). Mai jos, una dintre cele trei coperți pentru care au câștigat:
Podul de la Marginea, Lala şi Petrila în Esquire de mai
Citiți în Esquire-ul de mai (coperta e mai jos) povestea ridicării și dărâmării podului din Marginea. Despre sucevenii care și-au făcut singuri pod ați mai auzit – dar nu așa. Elena Tudor a petrecut câteva zile în comună, discutând cu localnicii ca să reconstruiască ziua în care aceștia, sătui să aștepte după autorități, au ridicat singuri un pod.
După ce autoritățile le-au cerut să dărâme construcția – și le-au promis că vor face un pod nou până la 30 mai – Elena s-a întors la Marginea ca să fie prezentă la dărâmare. Piperate prin aceste episoade găsiți și povești ale oamenilor de acolo și aflați mai multe despre o comună care nu are de gând să aștepte statul să-i rezolve problemele. (Fotografii de Andrei Pungovschi).
Mai găsiți în acest număr încă două povești grele și importante din România de azi – una de la Brașov, alta de la Petrila. Povestește Gabi Dobre, senior editor:
Un tip împușcă angajații unei case de schimb valutar din Brașov și fuge cu o geantă plină cu bani. Câteva zeci de metri mai încolo, un bărbat îl vede și, fără să știe prea bine despre ce e vorba, ghidându-se doar după țipetele care se auzeau în urma tipului care alerga cu geanta în mână, încearcă să îl oprească. Confruntarea dintre cei doi nu durează mult, iar la finalul ei, geanta și unul dintre bărbați zac pe asfalt.
Cam așa a sunat știrea pe care am aflat-o cu toții la final de ianuarie despre brașoveanul ucis în timp ce încerca să oprească un hoț. Am vrut să aflăm povestea celui care a făcut acest gest. Cine era? Cum a trăit? Ce muzică asculta? Și, pe undeva am sperat să înțelegem ce l-a făcut să alerge după tipul cu geanta aia în mână. L-am trimis pe Călin Cosmaciuc la Brașov și așa ne am ales cu “Viața domnului Lala”.
“Ion Barbu vs. Petrila” e un articol despre un om care își asumă orașul. În cazul caricaturistului Ion Barbu asta a însemnat, printre altele, chiar și umplerea pereților orașului natal cu versuri precum “Oraș de rezervă” de Matei Vișniec sau “Aici viața se bea și moartea se uită” de Ioan Es. Pop. Petrila, desigur, s-a enervat, dar Barbu a mers mai departe organizând festivaluri sau declarându și orașul “suburbie culturală europeană”.
Ray desenează reviste
Aseară, am fost la KLUDIstudio să-l ascult pe Raymond Bobar povestind despre designul de revistă. Am avut norocul să-l cunosc pe Ray la Esquire, unde a făcut minuni vizuale cu multe dintre materialele pe care le-am scris sau le-am editat (multe menționate pe acest blog). Îmi place să cred că Ray are o mare parte din vină pentru faptul că au fost citite.
Ray vorbește cu o pasiune rară despre munca lui și mă bucur că a ieșit în lume să povestească despre rolul unui art director la o revistă și despre superficialitatea cu care majoritatea revistelor românești sunt executate vizual (Mi-a plăcut și citatul despre design de revistă pe care l-a folosit: “Design can be art” – Paul Rand.)
Mai jos sunt câteva dintre spread-urile de deschidere pe care le-a făcut Ray la Esquire în perioada în care ne-am intersectat acolo. Mai multe imagini ale muncii lui din Esquire, Republik și Men’s Health (casa lui actuală), pe site-ul lui.
Making of “Bosquito” (Esquire, aprilie ’09)
Sunt multe povești minunate în numărul din aprilie al Esquire (poate mai multe ca niciodată): de la textul lui Lucian Mîndruță despre sine, Pantelimon și Tolea Ciumac (fotografii de Alex Gâlmeanu), la textul Georgianei Ilie despre Leprozeria Tichilești (fotografii de Andrei Pungovschi), la cel al Andreei Lupu despre Cătălin Ștefănescu și un deceniu de Garantat 100%.
Dar – părere de editor subiectiv – cireașa de pe tort e un text scris de Ani Sandu care se numește, simplu: “Bosquito, viață de câine” și a cărui șapou sună în felul următor: “La bloc lumea o striga Coco. Presa a făcut-o celebră cu numele Bosquito. Acum, singurul câine din România acuzat de omor își trăiește ultimii ani din viață în Germania, sub un nume nou: Ziva.”
Vă amintiți de maidanezul “acuzat” că ar fi omorât un japonez? Ani a refăcut povestea câinelui și a adus-o în prezent, spunându-ne ceva despre noi, despre isteria din jurul unui eveniment nefericit și despre relația pe care o avem cu animalele.
În continuarea acestui post, Ani Sandu explică cum s-a născut acest text și cum și-a făcut documentarea.
===================================
MAKING OF “BOSQUITO, VIAŢĂ DE CÂINE”
De Ani Sandu
===================================
Textul cu Bosquito a pornit de la o experiență proprie: într-o vineri după-amiază, când plecam de la muncă spre casă, am fost mușcată de un câine. A venit pe la spate, și-a înfipt colții și a fugit. În timpul drumurilor dese la Centrul Antirabic s-a născut obsesia de a scrie despre problema câinilor de pe străzi. Știam statisticile cu numărul de maidanezi, cu locurile puține din adăposturi, cu oamenii mușcați care își iau doza regulată de vaccin.
Ce îmi doream să găsesc era o explicație, un răspuns, o poveste.
Timp de o săptămână am răsfoit pe net arhivele întortocheate ale ziarelor, unde am dat de aceiași câini periculoși care pândesc la colț de stradă și aceiași oameni fără nume, fără chip, care le cad victime. Printre cazuri apărea și cel al lui Bosquito, despre care știam, dar care îmi rămăsese în minte drept “câinele care a mușcat mortal un om de afaceri japonez și care a fost apărat într-un proces de avocata Paula Iacob”. Nu știam ce s-a întâmplat cu el și nu îmi era clar cum s-a terminat procesul, așa că am început să caut mai multe.
Răspunsurile din ziare erau incomplete, înțelegeam că până la urmă câinele (care de fapt nu era Bosquito, ci Coco) a fost adoptat de o femeie din Suceava, care l-a dat mai departe la adopție unor nemți. Nicăieri însă n-am găsit un răspuns clar: a mușcat sau nu Bosquito și până la urmă ce s-a judecat în acel proces și cum a ajuns Paula Iacob să apere în instanță un câine. M-a mânat curiozitatea, iar în timp m-am trezit acaparată de poveste. Așa am hotărât să încerc să reconstitui ce s-a întâmplat atunci.
Am pornit de la o listă pe care am găsit-o pe net, un comunicat al asociațiilor de protecția animalelor care militau pentru Bosquito. În coada comunicatului își lăsaseră numerele de contact șapte persoane. Le-am sunat pe fiecare în parte să le întreb despre caz și am obținut frânturi de informații, fiecare îmi spunea ce știa, în funcție de cât de implicată fusese în caz. Dintre acestea, cele mai importante erau Eugenia Ieș, președintele asociației Brunopet din Suceava, care a sărit prima în ajutorul câinelui, și Marcela Lungu, președintele Asociației Cuțu Cuțu, care s-a ocupat de procedurile din București și a pus procesul pe rol. Cu Marcela Lungu mi-a fost simplu să mă văd, cu Eugenia Ieș a fost mai complicat, pentru că între timp se mutase în județul Timiș, în Buziaș. Am vizitat-o în singurul weekend liber pe care l-am prins.
Cu ajutorul Eugeniei Ieș am ajuns și la Paula Iacob, de la care n-am obținut însă toate răspunsurile pe care mi le doream. Tot doamna Ieș m-a pus în legătură cu Guido Bayer, cel care a dus-o pe Bosquito în Germania; cu el am corespondat pe mail pentru a afla cum trăiește cățelușa acum. Între timp am făcut o listă extinsă de persoane care au avut legătură cu cazul sau care mi-ar putea vorbi despre câinii de pe străzi (în total 23 de oameni).
Apoi m-am întors la locul faptei, în blocul de pe Nicolae Titulescu unde fusese mușcat japonezul și am început să întreb. I-am găsit acolo pe administratorul blocului și pe unul dintre portari, care la început n-au vrut să-mi vorbească, dar până la urmă m-au îndreptat spre Ion Dinescu, portarul care l-a văzut pe japonez murind. Acesta m-a trimis mai departe la Ion Stan, portarul care a făcut identificarea la poliție. Din ce mi-au spus ei am reușit să redau moartea japonezului și ridicarea lui Bosquito de la bloc.
Pentru a reconstitui perioada petrecută de câine în adăpostul din Theodor Pallady am avut nevoie de ajutorul Simonei Panaitescu, directorul Administrației pentru Supravegherea Animalelor, la care am ajuns abia după ce am obținut acordul primăriei. A urmat apoi cea mai grea parte din documentare, în care am căutat acces la dosar. Am vorbit cu purtătorul de cuvânt al Parchetului, cu procurorul care s-a ocupat de caz, cu poliția (de câteva ori), din nou cu procurorul și în fine cercul s-a închis cu purtătorul de cuvânt al Parchetului care mi-a citit rezoluția la telefon.
Pe parcurs ce scriam textul m-am întors la câțiva din oamenii implicați pentru a lămuri lucruri care îmi rămăseseră neclare sau pentru a umple goluri de informație. Primul draft complet a apărut la o lună după ce m-am apucat de subiect și a fost cel mai dificil, pentru că în el am pus cap la cap informațiile și am format scheletul textului. Draftul 5, ultimul, a venit o lună mai târziu.
Ce-a ieșit e acum în Esquire de aprilie.
Coperta puzzle
De ceva vreme, Esquire-ul american se joacă cu coperta – întâi au fost inovațiile de titraj (pentru care au și câștigat premii de design), apoi coperta electronică, apoi reclama încastrată. A sosit timpul pentru coperta puzzle. Cine e de vină? Mai mult ca sigur David Granger.
Dragă Mihaela Rădulescu
Când am predat acum trei luni materialul despre Mihaela Rădulescu am sugerat – în scrisoarea pe care i-am scris-o în acel text – că trăiește un moment pe care n-am pretenția ori intenția să-l decodez. Am scris: “Sigur vei spune odată povestea lui ““ ne-ai obișnuit să fim părtași la intimitatea ta ““, dar fă-o când vei simți tu nevoia.” Momentul, dacă e să ne luăm după ce vedem în trecere pe la tarabe, pare să continue.
Puteți citi scrisoarea din Esquire, integral, aici. Textul a apărut în Esquire-ul de ianuarie-februarie 2009.
Ce a învăţat Gabi Dobre despre Iulia Vântur
În numărul special “Ce am învățat” al Esquire, Gabriel Dobre îi face un portret Iuliei Vântur. Dobre e un jurnalist care gravitează spre subiecte cum ar fi oprirea din funcție a centralelor nucleare, așa că n-am rezistat tentației să-i pun niște întrebări – în joacă – despre cum e să scrii jurnalism despre femei frumoase. Citiți ce-a ieșit în continuare acestui post.
În numărul din martie al Esquire veți mai găsi înțelepciune de viață și sfaturi de la 29 de oameni grei. Lista îi include pe Neagu Djuvara, Ion Cristoiu, Å¢ăndărică, Teodor Meleșcanu, Mircea Baniciu și mulți alții.
Frunzărind prin criză
Criza economică nu e foarte blândă cu revistele – nici la noi, nici afară. În lipsa banilor din publicitate, publisherii mari închid titlurile mici din portofoliu și fac giumbușlucuri ca cele mari să nu sufere prea mult. Un studiu făcut pe un eșantion de 241 de reviste americane arată că doar 42 au reușit să-și crească în 2008 paginile de publicitate. Restul au pierdut; în medie 12 la sută față de 2007 (unele chiar spre 40).
Ä‚sta e climatul în care Esquire a scos $250.000 de la Discovery Channel pentru o reclamă ascunsă în copertă. Ideea a venit de la editorial, de la același neobosit David Granger, care e hotărât să încerce orice strategie posibilă ca să inoveze domeniul și să păstreze revistele în viață.
Mai jos, coperta și reclama (din NYT):
Paleologu de la cultură. Rădulescu de la TV.
Când Vlad Mixich l-a cunoscut pe Theodor Paleologu, fiul lui Conu’ Alecu nu era încă ministrul culturii. Era un bărbat educat la școli de renume, diplomat, fost ambasador al României în Danemarca și profesor. La propunerea PD-L, Paleologu venise în țară să-și încerce norocul în politică și urma să candideze pentru un loc în camera deputaților, unde vroia să reprezinte cartierul în care a copilărit.
Vlad a obținut acces la campania lui Paleologu și a stat alături de candidat mai bine de o lună, urmărindu-l cum navighează procesul electroral autohton cu naivitatea românului educat și trăit pe-afară. Textul rezultat (pe care-l găsiți în ultimul Esquire) se concentrează pe ziua votului, ultima pe care Vlad a petrecut-o cu Paleologu înainte să se apuce de scris. Patru drafturi mai târziu a ieșit un portret care merită citit.
Accesul obținut de Vlad e de invidiat. La fel și șansa lui de-a fi ales un politician care, în ziua când revista pleca la tipar, era nominalizat pentru un post de ministru. Dar norocul ăsta presupune muncă – ore întregi de teren, carnețele burdușite cu notițe și mulți peri albi. Povestea, cred eu, merită aceste sacrificii minore. Poate alte publicații vor urma exemplul și vom citi mai multe portrete vii ale oamenilor care ne conduc.
PS: Fotografiile au fost făcute de Andrei Pungovschi, care, în stilul caracteristic, l-a “urmărit” la rândul lui pe Paleologu în momente diferite.
Și acum: Mihaela Rădulescu. Ce se mai poate spune despre ea, vă întrebați. E întrebarea care m-a măcinat și pe mine cât timp am lucrat la textul despre ea – coperta celui mai recent Esquire. Pentru că nu am găsit un răspuns satisfăcător – sau pentru că orice răspuns ar fi fost corect – am hotărât să mă adresez direct ei. Explicația care precede precedă scrisoarea sună așa:
Când am început acest material, visam un text despre Mihaela Rădulescu, femeia-uragan, din nou singură în prag de 40 de ani. Pe parcurs, am devenit tot mai nesigur. Această scrisoare e recunoașterea unei înfrângeri.
Update: Textul integral al materialului despre Mihaela Rădulescu îl găsiți aici.
Cum e să… fii turist orb în România
Publicat original în Esquire în noiembrie 2007. Citiți textul integral pe Liternet.
Yvonn Scherrer are 38 de ani și e realizator de emisiuni radio pentru postul elvețian DRS1. E oarbă. Vara aceasta a petrecut două săptămâni la Sibiu și București.
Am vrut să privesc România din două perspective: cea de turist și cea de jurnalist. Sunt multe clădiri frumoase, impresionante. Dar am observat că unele erau numai fațadă, afară frumos și înăuntru nu era nimic aranjat, erau decăzute… E ușor să le privești ca turist și să spui “uau, ce minunat, ce biserică așa și pe dincolo”. Înțeleg de ce ar prefera românii să afișeze o fațadă frumoasă, dar pentru noi, jurnaliștii, e important să pătrundem dincolo de fațade, să vedem întregul.