Media Pierdută vs. Media Găsită
Nu mi-au plăcut niciodată discuțiile pe tema jurnalism vs. blogging pentru că nu le-am văzut, și nu le văd, în opoziție. Prefer discuțiile care explorează relația dintre jurnalismul tradițional și cel pe care îl poate facilita Internetul. Asta e și subiectul unui articol din numărul de mai/iunie al Columbia Journalism Review, care explorează viitorul scriiturii într-o lume media aflată în criză – de bani, de idei, de valori etc.
Right now, journalism is more or less divided into two camps, which I will call Lost Media and Found Media. I went to the Nieman conference partially because I wanted to see how the forces creating this new division are affecting and afflicting the Lost Media world that I love best, not on the institutional level, but for reporters and writers themselves. This world includes people who write for all the newspapers and magazines that are currently struggling with layoffs, speedups, hiring freezes, buyouts, the death or shrinkage of film- and book-review sections, limits on expensive investigative work, the erasure of foreign bureaus, and the general narrowing of institutional ambition. It includes freelance writers competing with hordes of ever-younger competitors willing to write and publish online for free, the fade-out of established journalistic career paths, and, perhaps most crucially, a muddled sense of the meritorious, as blogs level and scramble the value and status of print publications, and of professional writers.
Ce rămâne constantă în această perioadă haotică – și asta a fost una dintre concluziile conferinței de jurnalism narativ de anul acesta din Boston – e pasiunea oamenilor pentru povești interesante și bine spuse. Indiferent de formulă și de suport, o poveste bună e o poveste bună. Sigur, eforturile pe care trebuie să le depui ca spui o poveste cum trebuie – ca jurnalist, ca blogger, ca instituție – sunt mai mari, iar beneficiile mai mici. Dar asta e deja o decizie individuală și parte a unei întregi discuții pe marginea unei întrebări simple: “De ce faci ce faci?”.
Trândăveala ca metodă de lucru
Am povestit recent cu cursanții mei despre ce fac înainte să se așeze să scrie. Vorbeam despre texte pe care le controlează, cu un deadline acceptabil, și care permit ore întregi de scris și rescris înainte de-a pune degetele pe keyboard.
Mulți dintre noi au început în redacții de cotidiene unde singurul momente pe care-l aveai pentru a gândi un text era drumul înapoi către redacție de pe teren. Era o agonie plăcută să scriu un lead în cap în timp ce frunzăream prin carnețel și ocoleam trecătorii, dar adrenalina pe care mi-o dădea un deadline de 20 minute până la închiderea ediției nu putea trata sentimentul de după, când de prea multe ori am scuturat din cap, știind că se putea mai bine, mai clar, mai puternic.
Acum, când am mai mult timp pentru scris, trebuie să mă acomodez cu un alt sentiment: dorința de-a face orice altceva în afara dă a scrie.
Când am avut la curs discuția de care pomeneam mai sus, nimeni n-a spus că a aspirat (mie mi se întâmplă), ori că a spălat vasele (fac și asta), ori că s-a hotărât să gătească (asta o fac mai rar, deși frigiderul e mereu în pericol când ar trebui să fiu la tastatură). Dar toți au făcut câte ceva altceva: au citit, au ascultat muzică, s-au holbat la pereți etc.
Pentru că, după cum spune și Gay Talese, scriitori sunt renumiți pentru capacitatea de-a găsi ocupații care să-i distragă de la muncă.
În locul acestui post ar trebui să mă apuc de câteva texte scurte care ar trebui să fie gata până în mijlocul săptâmânii. Dar nu pot. Azi e ziua pe care, oricât m-aș forța să o folosesc constructiv, o pierd pregătindu-mă să scriu. Am mai spus asta și aici:
(…) îmi spun că încep să scriu joi, dar eu mă închid în casă de miercuri. O fac ca să conving pe mine însumi că nu sunt zorit de nimic. Refuz orice invitație, nu ies în oraș, pur și simplu mă acomodez cu izolarea. Ani de zile m-am flagelat pentru această zi pierdută ““ acum îi înțeleg rostul. (…)
Azi am preferat să trândăvesc citind din minunata autobiografie a lui Gay Talese, A Writer’s Life, care printre sute de articole minunate, a scris și celebrul profil al lui Sinatra, Frank Sinatra Has a Cold.
Povestind despre un moment la mijlocul anilor ’90, când era cât pe ce să devină patron de restaurant, Talese recunoaște că dacă ar fi făcut-o – și era tentant, doar e un gurmand pe cinste -, n-ar mai fi avut energie pentru scris. Dar, ca orice jurnalist care are luxul de-a scrie lung și ocazional, a simțit atracția diversiunii și șia amintit că:
Writers are renowned for discovering things to distract them from their work.
I recalled a story about a fellow Times man named Meyer Berger, who, after complaining endlessly to his wife about his inability to finish a magazine article, heard her declare one morning that she was leaving him alone in their apartment for the rest of the day and would be locking up the door behind her, taking his key with her. She told him that when she returned, later in the afternoon or by early evening, she fully expected that he would have finished his article, adding that he had nothing else to think about, since she had already attended to all the household chores: She had washed the breakfast dishes, had prepared his lunch, had cleaned the apartment – even the windows were washed, having been done a day earlier by a service company. Eight hours later, she returned, to find her husband smiling and apparently pleased to see her at home. She discovered, however, that while he had not written a single page, every piece of silver that they owned was on display on the sideboard or in the cupboard, shining, buffed, and freshly polished.
PS: Curios ce fac unii dintre jurnaliștii români înainte de a scrie? Vezi aici, aici, aici și aici.
Unealta zilei: Punctul
Ieri am discutat la curs despre câteva tehnici de a-ți face proza mai dinamică. Unul din lucrurile pe care am insistat a fost alternanța dintre propozițiile lungi și cele scurte. O propoziție lungă e o călătorie, una scurtă e o frâna. Citesc prea des propoziții lungi și înflorate în România, de parcă cel care scrie ar vrea să ascundă faptul că nu stăpânește subiectul uzând de o înșiruire de subordonate care odată ce le-ai dat gata te-au făcut să uiți de unde ai pornit.
Mi-a amintit de asta și Monica, care face o bine meritată apologie punctului. Monica vorbește și despre punctele de suspensie, despre care am mai vorbit aici.
Și pentru că nici o idee nu e completă fără o anecdotă care să o ilustreze, uitați o poveste despre punct din cartea lui Jack Hart, A Writer’s Coach.
A newsroom legend tells of a cub reporter who flooded the city desk with long, flowery stories. His sentences warmed up slowly, curled around a long phrase or two, eventually ambled up to a weak verb, then trailed off in a thicket of subordinate clauses.
The cigar-chomping city editor (in those days city editors were always cigar-chomping, desk-thumping, and whiskey-swigging) bellowed across the newsroom, summoning the cub. While the kid sat trembling before him, the old curmudgeon rolled a sheet of copy paper into his typewriter and began pounding away with one finger. Eventually he filled the page and handed it to the cub. It was completely covered with black dots.
“Here,” he said. “We call those periods. We have lots of them around the newsroom. Use all you want. Anytime you run out, just come on back and I’ll give you some more.”
Lectură de weekend (10.05.2008)
Mi-am petrecut săptămâna cu drafturi. Le-am promovat utilitatea în câteva întâlniri. Le-am înroșit. Le-am editat. Mi-am făcut norma de scris oferind feedback la ele. Le-am mutat de pe birou lângă pat, apoi masa de bucătărie, apoi în geantă și apoi iar pe birou. Ba chiar am recunoscut în fața cursanților mei că am un fetiș pentru drafturi – mai ales pentru primul draft.
Să vezi un prim draft e un privilegiu. Unii îl privesc ca pe-un text autentic, terminat și gata de publicare. Eu îl privesc ca pe un text vulnerabil, plin de promisiuni, dar de cele mai multe ori neterminat. Uneori fără început. Deseori fără sfârșit. Citesc un draft 1 pe nerăsuflate pentru că îmi place să-mi imaginez potențialul lui, aurul care va rămâne după ce s-a cernut restul.
E un exercițiu de umilitate să accepți că prima versiune e un text incomplet. Unii nu sunt dispuși să-l facă. Alții da. Mulți dintre cei care fac exercițiul, au o revelație: “a scrie bine e a rescrie”.
Ca lectură de weekend vă sugerez să vă întoarceți la un prim draft – publicat sau nu. Intrați în el fără milă. Desfaceți-l, dezasamblați-l, luați-l la întrebări: Se duce textul unde vroiam? Ce elemente trebuie dezvoltate? Există o structură? Ce ar putea nedumeri sau încurca cititorul? Am scris concret și cu detalii? Am început și un sfârșit? etc. Apoi reconstruiți-l. Ar trebui să iasă altfel. Pe cuvânt.
Și se poate face asta cu orice text – indiferent de gen. Acest eseu personal despre relația dintre mine și mama mea (e în engleză) a trecut prin trei-patru drafturi înainte să fie publicat. La fel s-a întâmplat și cu eseurile cursanților mei din toamnă. Abia aștept draftul doi al celor de acum.
This American Life, sezonul 2
Duminică a început (în America, pe Showtime) al doilea sezon din This American Life, varianta TV. TAL e la origine o emisiune de radio care există de peste 10 ani și care spune povești jurnalistice fabuloase. E produsul meu preferat, iar Ira Glass, producătorul, unul dintre cei mai vizionari jurnaliști pe care i-am ascultat vreodată.
De câțiva ani am ajuns să cred că cele mai minunate povești pe care le poți spune ca jurnalist sunt cele care ilustrează condiția umană și scot în evidență momente aparent banale din viața noastră, momente la
care ne putem însă raporta mulți dintre noi: când ceva iese bine în ciuda tuturor așteptărilor, când îți ratezi marea șansă, când pierzi o persoana iubită, când descoperi un talent ascuns etc. Povestea personajului e unică, dar temele sunt universale.
Versiune de televiziune a debutat anul trecut. Sezonul 1 e deja pe DVD (și da, se găsește și pe net), iar sezonul 2 – cel puțin din cum arată trailer-ul de mai jos – pare și mai bun.
PS: Poveștiile radio le puteți asculta gratis pe site-ul lor. Vă recomand trei din episoadele mele preferate: My Experimental Phase, Superpowers și Not What I Meant.
Lectură de weekend (03.05.2008)
În Esquire-ul american din mai este unul din cele mai extraordinare articole pe care le-am citit în ultima vreme. Se numește The Things that Carried Him și a fost scris de Chris Jones.
Textul, care se întinde pe 20 de pagini de revistă și numără 17.000 de cuvinte, este povestea înmormântării sergentului Joey Montgomery, unul din cei peste 4.000 de soldați americani morți în războiul din Iraq. Articolul este fantastic pentru că recreează moment cu moment (scenă cu scenă) ce s-a întâmplat cu trupul lui Montgomery.
O înmormântare militară e o succesiune de pași executați cu precizie, iar Jones urmează trupul soldatului prin fiecare etapă – de la morga din Dover unde sunt procesate toate cadavrele soldaților americani, la aeroportul din Indiana, la cimitirul din Scottsburg unde a fost îngropat.
Dacă textul se citește ușor (atenție: narațiunea curge în sens invers) e pentru că Jones a muncit enorm pe partea de reporting. Doar câteva detalii din procesul care a dus la acest text:
- Jones a vorbit cu 101 de oameni. Cu mulți dintre ei a vorbit de mai multe ori.
- Cu unii dintre membrii familiei a avut chiar și 10 interviuri.
- A vizitat 12 state în cursul documentării. Aproape toate interviurile au fost făcute față în față. Majoritatea la o masă, o bere sau o cafea.
- A înregistrat zeci de ore de casetă, care au fost transcrise de cei aflați în practică la Esquire.
- Procesul de documentare și scriere a luat cam 5 luni, din octombrie 2007 până în martie 2008. (Jones a aflat despre această poveste dintr-un text de pe cnn.com în iunie 2007).
- Primii oameni cu care a vorbit au fost mama lui Joey și un ofițer de la Pentagon. Vroia să știe că familia va colabora și-l vor ajuta să recreeze povestea și că Pentagonul îi va oferi accesul de care avea nevoie. Atât familia, cât și Pentagonul, i-au dat mână liberă.
- Inițial Jones credea că va ieși un feature obișnuit, un text pe la 6.000 de cuvinte. Primul draft avea 22.000. Primul lucru pe care a trebuit să-l facă în procesul de editare a fost să taie 4.000 de cuvinte.
- Esquire are un departament special care verifică informațiile înainte ca textul să intre în tipar. Le-au trebuit două săptămâni ca să confirme fiecare detaliu și informație.
- Notițele le-a luat, ca întotdeauna spune el, pe carnețele Moleskine.
Încă ceva – gradul de detaliu pe care îl obține Jones e fenomenal. La un moment vorbește în text despre punctele în care și-au concentrat privirea soldații care au dus sicriul (ca să nu-i apuce plânsul). Jones spune că a ajuns la acest detaliu de la o întrebare foarte simplă:
I asked a pretty banal question, something like, “How do you keep the emotion from overwhelming you?” And Schnieders said something about never looking at the family, always looking somewhere else. So I asked, “Where do you look then?” And he said, you just pick out something, and you stare at it, something in the distance.
I asked if he remembered what he was looking at, and he said, much to my surprise, “Actually, I do, I was looking at the logo on the police car.” And that’s when the two women, Gerst and Snell-Rominger said, “Do you remember the girl in the dress?”
And they told the whole story about picking out a flower on the girl’s dress.
Citiți mai multe despre cum a făcut Jones această poveste aici. Și ascultați-l vorbind despre ea la Talk of the Nation.
Poveştile noastre încap în şase cuvinte
Scriam recent că o poveste bună poate fi spusă și în șase cuvinte. Editorii buni te forțează să-ți prezinți ideile în 10 cuvinte sau mai puțin. Unii se încăpățânează și te pun s-o spui într-unul singur. Scopul e să te ajute să te focalizezi.
Jack Hart, autorul superbei cărți “A Writer’s Coach“, spune că el obișnuia să pună în capul fiecărui text pe care îl scria un theme statement, o propoziție care spune despre ce e textul respectiv (sau, cel puțin, despre ce e textul când autorul se pune pe scris).
JACK HART: “I always start every piece of writing I do by thinking about what is the core thing that I really want to say. And the first thing that I always write is theme — the word theme, t-h-e-m-e, colon — and then try to come up with a theme statement that is a simple subject-predicate-object sentence that is my core idea.”
AA: “And that’s more to guide you? I mean, does that sentence work its way into the final — ”
JACK HART: “It probably will never appear in print, so there’s no angst associated with it. It’s not for public consumption. But it’s right there on the top of my screen to guide me all through the writing process.
Și eu obișnuiesc să fac asta. De cele mai multe ori, această propoziție nu-și găsește locul în varianta finală a textului. E doar o hartă pentru drumul la care am pornit și la care mă pot întoarce când uit ce doream să fac. Uneori se modifică pe parcurs, alteori îmi dau seama că a fost o premisă complet greșită. Dar e acolo și mă ajută.
I-am rugat pe cursanții mei să-și scrie eseul personal la care lucrează acum în maxim șase cuvinte. Șase cuvinte care să le folosească drept hartă pe măsură ce înaintează. Rezultatul, după cum vedeți mai jos, e minunat. Șase cuvinte spun multe:
Iulia: Independență, maturizare, prietenie într-un spațiu personal.
Ionuț:Un puști necomunicativ ajunge prezentator radio.
Ionuț: Legatura dintre tată și fiu.
Sorana: M-am construit odată cu casa.
Florin: Lupta dusă cu propriul sine.
Lucian: Cum m-am împăcat cu limba rusă.
Oana: Aleg să trăiesc viețile prietenilor mei.
Robert: Relația dintre mine și un moment ciudat.
Andreea: Îi știu începutul, nu și sfârșitul.
Vlad: Cade frunza. Niciodată nu o urmăresc.
Andreea: Minciunile cu care m-am obișnuit.
Victor: Șuruburi și momentele petrecute sub cuțit.
Elena: Eu citesc. De ce? Mă vindecă.
Ani: Fug degeaba de roz. El există.
Dia: Vârsta la care am descoperit libertatea.
Mihaela: O decizie care mi-a schimbat viața.
Dacă vă place treaba asta cu șase cuvinte, SMITH magazine – care a publicat o carte cu povești în șase cuvinte – a lansat o nouă provocare: “Six-word memoirs on love & heartbreak”. Aveti ceva de spus despre dragoste și despărțiri? Înscrieți-vă poveștile la ei pe site.
PS: Roy Peter Clark, genialul writing coach de la Poynter, a avut recent un mic concurs. Scrieți un motto/slogan pentru jurnalism. Puteți citi cele mai bune dintre ele, aici. Sloganul câștigător spune așa: Doing more with less since 1690. Nimic mai adevărat.
Esquire România, Mai 2008
Am citit o grămadă de interviuri cu Robert Turcescu înainte să-l întâlnesc. Ba chiar îmi formasem o părere – omul e atât de prins în vâltoarea vieții pe care o duce, încât nu are timp să facă un pas înapoi și să o evalueze. Spunea mereu că e obosit, că ar vrea să doarmă. Eram decis să explorez această tensiune când m-a întâmpinat spunându-mi că s-ar putea să plece în Spania, să renunțe la ce are aici – radio, TV, presă scrisă – și să încerce să construiască studioul Realitatea TV de la Madrid. M-am reorientat rapid și i-am cerut să-mi povestească cum, în pragul vârstei de 33 de ani, a ajuns să considere că e necesar să facă o pauză. Povestea pe care o spune o găsiți în numărul de mai.
Turcescu îi urmează lui Arnold pe copertă, iar numărul de mai urmează unui număr de aprilie cu texte puternice și șlefuite. Cred că am reușit să menținem standardul pe care ni l-am impus. Unul din cele mai interesante lucruri pe care le veți găsi în acest număr e un pachet de articole despre primari mari și mici din toate colțurile țării. Am hotărât că trebuie să punctăm momentul alegerilor locale și am făcut printr-o serie de portrete (atât scrise cât și fotografiate), dar și prin articole de analiză semnate de Cristian Pîrvulescu și Bogdan Teodorescu.
Tot în mai se împlinește un an de când Cristian Mungiu a câștigat Palme D’Or pentru 4, 3, 2. Iulia Blaga a vrut să vadă cum se simte Mungiu după atâta alergătură și nebunie. Încercarea ei de a-l convinge să abordeze subiectul a dus la un text minunat.
Alte minunății în numărul de mai:
– Povestea Stradivariusului românesc și a violonistului care o strunește.
– Anul cățărătorului David Neacșu.
– O mulțime de animale bine îmbrăcate.
– Ce am învățat: Bogdan Baltazar.
– Odă către Gmail.
– Brăduț Ulmanu despre sex.
– O glumă bună spusă de VJ Elena.
Pentru și mai multe informații, descărcați sumarul în format PDF.
Spread-urile de deschidere a materialelor despre Turcescu și Mungiu.
* Design: Raymond Bobar și Cătălina Zlotea.
Lectură de weekend (25.04.2008)
În Cotidianul de vineri a apărut un text de Gabriel Liiceanu despre Monica Lovinescu. S-a vorbit deja despre cât este de cutremurător și de profund. Eu îl aleg pentru un motiv mai simplu: Liiceanu a comis o bucată fantastică de jurnalism personal.
Sigur, omul de litere și filosoful e la tot pasul în text. Dar reflecțiile autorului sunt dublate de momente vii – scene cu Lovinescu și Ierunca, întâlniri, citate din cărți, scrisori, dialoguri la telefon etc. E munca de documentare și autodocumentare a unui jurnalist de poveste de primă mână; unul care scrie cu informații, cu scene, cu personaje, cu dialog și cu o voce distinctă și puternică. Unul care alternează – pe modelul This American Life – momentele de acțiune cu cele de reflecție, și structurează materialul pentru a transmite emoție și experiență mai mult decât informație.
Pentru mine e o dovadă clară că se pot spune povești în România. Da, e o poveste spusă de Liiceanu despre Lovinescu – probabil unul din motivele pentru care și-a găsit locul și spațiul (~ 5.000 de cuvinte) -, dar reacțiile pozitive ale cititorilor ar trebuie să dea de gândit editorilor și managerilor de presă.
Poate e cazul să spunem mai multe povești ale lumii în care trăim și să le dăm spațiul pe care ele le merită. Jurnalistul Gabriel Liiceanu ne ajută.
Sfatul zilei: Stai jos. Scrie.
Într-una din primele postări de pe blog am vorbit despre disciplina de a scrie zilnic. Pentru mine, a scrie bine înseamnă a fi disciplinat. Un text bun necesită antrenament. Dacă nu alergi, ți se atrofiază mușchii.
Cred că pentru o perioadă – două luni cu siguranță – am reușit să mă țin de o normă zilnică de scris. 30 de minute. Fie că scriam un post pentru blog, munceam la un draft sau făceam comentarii pe un text, era un timp pe care trebuia să-l petrec în scaun. Nu încercam să mă disciplinez să scriu bine, ci pur și simplu să mă așez să scriu ceva. Rezultatul era deseori slab, dar mușchiul lucra.
Asta până când, în martie, am plecat două săptămâni din țară. Atunci s-a rupt filmul. Sigur, am scris și pe drum, și am scris și după ce m-am întors. Dar am făcut-o dezordonat. Acea călătorie m-am făcut să uit de ideea celor 30 de minute. Mi-a adus Eddie aminte de ea într-un post despre cartea lui Stephen King, Despre scris.
De ce mă beștelesc că am abandonat cele 30 de minute (mai ales dacă am scris)?
Simplu. Pentru că am pierdut obișnuința antrenamentului făcut conștient. Dacă uiți că poți produce ceva pentru că trebuie, uiți că poți produce. Și când uiți că poți produce, reapar scuzele. N-am timp. Îmi e somn. Oricum nu pot “scuipa” un draft acum. Nu mai bine citesc bloguri? Ce e la TV?
Cel mai important sfat pentru cineva care vrea să scrie e: stai jos și scrie. Dacă nu ești cu un pix deasupra unui carnețel, sau cu mâinile pe tastatură, nu se va aduna nimic. O spune și Chip Scanlan (the best writing tip of all time: sit). Tot el citează câțiva scriitori vorbind despre asta.
“A lot of young writers wait for inspiration. The inspiration only hits you at the desk.” (Robert Anderson)
“Rituals? Ridiculous! My only ritual is to sit close enough to the typewriter so that my fingers touch the keys.” (Isaac Asimov)
Am să încerc să mă întorc la scrisul conștient. Chiar dacă uneori vor fi 10 minute. Chiar dacă uneori va fi o propoziție. Măcar o propoziție puteți încerca și voi. Șase cuvinte. Un text personal în șase cuvinte – sunt sute de exemple pe SMITH Magazine.
Nu se poate? Se spune că Hemingway a fost provocat odată să scrie o poveste în șase cuvinte. Și cică a făcut-o. Rezultatul?
“œFor sale: baby shoes, never worn.”