Călători pe ici, pe colo
Găsiți pe Liternet textul integral al unui material scris de Georgiana Ilie despre “familia călătoare“, cum i-am botezat noi. Textul, despre o familie de franco-români aflați într-o călătorie cu rulota în jurul lumii, a fost publicat în Esquire în iunie. Georgiana a povestit aici despre cum a fost făcut.
Mai jos, o bucată din text care îmi e foarte dragă:
Vlad a prins de la fratele lui gustul pentru a încerca tot timpul lucruri noi, ceea ce nu e deloc o problemă în călătoria aceasta. A “primit” cinci ani când erau în Alaska și din septembrie face școală odată cu Matei. Nu este înscris; așa a vrut el. De atunci, în pozele în care Matei învăța la măsuță, pietroi sau trunchi de copac, apare și Vlad.
A vrut să păstreze pentru totdeauna o bucată de gheață căzută din ghețarul Portage, în Alaska. I-au plăcut foarte mult elanii, deși i-a părut rău că nu a văzut decât “doamne”, iar piramidele din Mexic i s-au părut un pic cam stricate față de ce știa el că trebuie să fie o piramidă.
I-au plăcut în schimb fructele de avocado din Mexic, care erau mai mari decât și-a imaginat. Nu a înțeles ce este ăla un “isex” când a primit în Oaxaca pălărie de mexican și cămașă brodată cu personaje unisex, la fel cum l-a copleșit și misterul “bulanței”. Cum adică “am bulanță”?
Trei poveşti de citit în weekend
Cititorul din mine se simte norocos luna asta. Are, în două reviste diferite (Tabu și Esquire), patru din autorii lui preferați. Da, sunt subiectiv. Da, îi cunosc. Da, i-am și editat la un moment dat. Îmi plac pentru că au muncit mult la poveștile astea. Au umblat, au documentat, au întrebat, au schițat, au gândit, au scris, au rescris.
Despre cine vorbim și pe care unde unde îi puteți citi? Iată:
Lavinia Gliga și Georgiana Ilie. Regii mor în picioare. În Tabu. Un text care reconstruiește zilele premierei piesei Lear la Teatrul Bulandra, un spectacol de Andrei Șerban, jucat numai cu femei. Tensiune cât cuprinde. O rară ocazie de a vedea culisele unei piese de teatru.
Gabriela Pițurlea. Mecanica fursecului. În Esquire. Gabriela face portretul lui Dan Tobescu, omul din spatele proiectului Fursecul Mecanic. Despre Fursec s-a scris peste tot. Nimeni n-a trecut însă de: “Ah, faci dulciuri și le dai gratis! Ce drăguț”. Gabriela (care uneori ne spune ce mai citește) s-a dus mult mai departe și a adus înapoi o poveste, când dulce, când amăruie, despre fapte bune, motivații și o comunitate virtuală improbabilă.
Gabriel Dobre. Nevoia lui Horațiu Mălăele. În Esquire. Un portret antrenant al unui om care nu “pozează” pentru media, care face multe pentru că îi plac toate, care vrea “să placă și prostului, și înțeleptului, și bătrânului, și copilului. Să le transmită ceva care să-i facă să iasă mai câștigați din întâlnirea cu el.”
“Serendipity” editorial
Cum arată surpriza ta editorială ideală, bijuteria pe care nu te așteptai să o găsești în ultima ediție a oricărui produs media pe care-l consumi? A mea arată așa.
Conferinţă de narativ
Nieman a lansat oficial pagina conferinței de jurnalism narativ din 2009. Nieman Conference on Narrative Journalism există de câțiva ani buni și adună pentru un weekend în Boston câțiva zeci de vorbitori și câteva sute de practicanți. Vorbitorii sunt printre cei mai buni jurnaliști de gen – în special reporteri și editori de ziar -Â iar seminariile pe care le țin (de la cum să-ți organizezi notițele până la cum să “antrenezi” un reporter) te umplu de energie.
Am fost la Nieman de trei ori până acum – inclusiv anul trecut – și de fiecare dată am plecat de acolo încărcat. O primă listă de vorbitori o găsiți aici. Dacă vi se pare că e o conferință prea scumpă, există și burse.
Lectură de weekend: Cele 7 poveşti
În 2003, la aniversarea de 70 de ani, Esquire-ul american a desemnat Frank Sinatra Has a Cold ca fiind cel mai bun articol pe care l-au publicat vreodată. Acum, la aniversarea de 75 de ani, editorii au fost mai generoși și pe lângă capodopera lui Talese, au mai ales șase alte texte cu adevărat senzaționale.
Le puteți citi – integral – aici.
Lista e formată din:
– Frank Sinatra Has a Cold (Gay Talese, 1966)
– The School (C.J. Chivers, 2006)
– The Falling Man (Tom Junod, 2003)
– What Do You Think of Ted Williams Now (Richard Ben Cramer, 1986)
– M (John Sack, 1966)
– The Last American Hero is Junior Johnson. Yes! (Tom Wolfe, 1965)
– Superman Comes to the Supermarket (Norman Mailer, 1960)
Partea cea mai bună e că această decizie de a desemna cele mai bune șapte texte a necesitat încărcarea pe site-ul revistei a ultimelor patru, până acum disponibile doar în antologii de scriitură.
Două portrete. Sau profiluri?
Though I write profiles all the time, I believe some of the assumptions that guide profile-writing need to be reexamined. The idea that drives standard reportorial profiles is that we read and write them to learn about individuals in great depth. When I look back at the profiles I’ve written, I can safely say that none came close to describing who the individual subject really was. That was never my intent.
— Din “The Limits of Profiles” (în “Telling True Stories“), Malcolm Gladwell
“Portret” îmi sună pretențios. Am senzația că dacă spui că ai realizat un portret, te lauzi fără să vrei. “Profil” îmi place mai mult, dar e un cuvânt care în limba română nu are același sens ca în engleză. Și atunci ce sunt articolele în care lumina reflectorului cade pe un personaj principal?
Mai jos, două încercări pe care le-am făcut în Esquire. Primul e profilul (hai să încercăm așa) lui Dragoș Bucurenci (PDF), ecologist inovator, material despre care am mai scris aici și aici. A fost publicat în octombrie. (Foto: Alex Gâlmeanu).
Al doilea e profilul lui Cosmin Alexandru (PDF), învățător de manageri, apărut în martie. (Foto: Roald Aron).
Designul îi aparține lui Raymond Bobar.
Trei din Rolling Stone
Comentariul lui Cristi despre doza de surpriză de care au nevoie articolele, mi-a amintit de trei profiluri din Rolling Stone, pe care le-am citit cu respirația tăiată. Nu atât pentru scriitură sau concept, cât pentru scenele incredibile în care intră autorii, pentru dialoguri, pentru cum permit un plonjon intens în viețile celor trei personaje: Fiona Apple (1998). Pete Doherty (2006). Amy Winehouse (2008).
– Gabi
Oasis (clipul)
Scriam acum trei săptămâni despre contrastul dintre ritm (ambalaj) și conținut și vorbeam despre o melodie de la Amanda Palmer. “Oasis” are acum și un videoclip, care face același lucru:
— via pitchfork.tv
Cei care plănuiesc şi cei care se avântă
Roy Peter Clark și Don Fry împart jurnaliștii în planners și plungers, în funcție de modul în care își încep textele. Planners sunt cei care au ideea centrală și o organizare generală a textului încă dinainte de a se apuca de scris. Ei știu exact unde trebuie să ajungă și pe unde s-o ia ca să atingă destinația. Plungers n-au treabă cu așa ceva. Se aruncă pur și simplu în subiect și scriu până găsesc o direcție. Pentru a-și structura textul, sucesc paragrafele până când au senzația că lucrurile fac sens. Ei sunt oamenii care ies din casă cu o țintă vagă și care preferă s-o ia pe străduțe necunoscute decât să parcurgă mental drumul înainte de a pleca. Uneori se pierd.
Eu sunt un plunger. Eu mă uit cu jind la o schemă precum cea făcută de Cristi la articolul despre Bucurenci. Primul meu draft este ceea ce Roy Peter Clark numește vomit draft. Este draftul de curățare. Pur și simplu arunc acolo tot ce-mi trece prin minte, iar rezultatul este un amalgam de idei și notițe pe care i-l arăt editorului cu rușinea unui elev care îi spune învățătoarei că a făcut pe el.
Pentru că am promis că voi spune ce citesc, trec de la drafturile mele de oroare, la cel al unui jurnalist care a primit Pulitzer pentru feature writing în 2001. Tom Hallman (The Oregonian), a scris povestea lui Sam Lightner, un puști cu o malformație care l-a desfigurat pe partea stângă și de care decide că vrea să scape cu orice risc la 14 ani. The Boy Behind the Mask este un articol în patru părți despre nevoia unui adolescent de a fi ca toți ceilalți.
Hallman a petrecut mai mult de zece luni cu Sam, a mers cu el la școală și i-a fost alături în cele mai dificile și mai importante momente din această perioadă. În prima parte veți găsi în text un dialog din 1999, când Sam a fost spitalizat și nu putea vorbi. Hallman nu a fost acolo atunci, dar l-a reconstruit folosind și carnețelele pe care Sam scrisese pentru a comunica și pe care mama lui le păstrase. Pentru acuratețe, nu a pus în ghilimele decât replicile băiatului.
Jack Hart, editorul textului, a postat primul draft al primei părți, împreună cu notele de editare adresate lui Hallman, ceea ce m-a încântat, pentru că nu în fiecare zi ai ocazia să intri în bucătăria unui articol de Pulitzer pentru a înțelege că și acolo mâncarea se face treptat și nu apare pe platou ca prin minune. Sfaturile editorului sunt vitale la primul draft. De ele depinde tot ce urmează să se întâmple cu textul.
PS: Partea a treia a poveștii lui Hallman descrie operația de 13 ore, menită să-l aducă pe Sam cu un pas mai aproape de normalitate. Este o relatare atât de intensă și de completă, cu personaje atât de puternice (doctorii Mulliken și Marler), încât ar fi meritat ea singură un premiu. Mi-a amintit de o altă operație (de data asta pe creier) descrisă formidabil de Jon Franklin în Mrs. Kelly”™s Monster, textul care a luat primul Pulitzer dat la categoria feature writing, în 1979.
Știu că nu e weekend, dar textele merită.
– Gabi –
Poveştile contează
Unul din beneficiile vieții de freelancer – deocamdată – e că mi-am recăpătat weekend-ul. Așa se face că am ieșit în oraș și sâmbătă și duminică (dar și vineri, dacă numeri ziua ca weekend) ca să mă întâlnesc cu oameni minunați la povești despre povești. Sâmbătă am discutat despre relația pe care o au cititorii cu un text și cum, deseori, înțeleg altceva decât ai vrut tu să transmiți (și e dreptul lor). Ieri, am discutat vrute și nevrute despre scrisul de povești – inclusiv ce se întâmplă între reporter și subiect odată ce textul e publicat.
Unul dintre punctele comune ale discuțiilor a fost faptul că le-am povestit despre Jacqui Banaszynski și puterea ei de-a inspira și de-a te face să înțelegi forța și nevoia unei povești bine spuse. Jacqui e un editor și profesor fantastic: a câștigat un Pulitzer în 1986 pentru o serie de articole despre impactul SIDA intr-o comunitate din Washington State, predă în lumea întreagă și e printre cele mai cerute voci la conferințele de scriitură. Jacqui mi-a spus de câteva ori că vrea să vină în România și să vorbească despre storytelling. Având în vedere surplusul de timp creat de viața asta nouă, am să încerc să fac posibil acest lucru.
Apropo de Jacqui și de povești. Vă recomand acest text scurt – două pagini – care apare în deschiderea unei culegeri/manual de jurnalism narativ. Textul se numește “Stories Matter” și se încheie cu un șir de proclamații despre importanța poveștilor. Îl recitesc ocazional ca nu cumva să uit de ce fac ce fac:
My friend and fellow writer Katherine Lanpher, who wrote for the Pioneer Press and is now with Air America, told me this about stories: Stories are the connective tissue of the human race, whether you are dissecting a school levy or South Korean politics. At the heart of every issue is a human element that leads to the three most beautiful words in the English language: What happened next? If you answer that question, you are a storyteller. They say language makes us human. That notion is being challenged as we discover that apes have language. Whales have language. I welcome them into our fold. I”™m not threatened by them, quite frankly, because I think that stories make us human. Only by telling them do we stay so.
Stories are our prayers. Write and edit them with due reverence, even when the stories themselves are irreverent.
Stories are parables. Write and edit and tell yours with meaning, so each tale stands in for a larger message, each story a guidepost on our collective journey.
Stories are history. Write and edit and tell yours with accuracy and understanding and context and with unwavering devotion to the truth.
Stories are music. Write and edit and tell yours with pace and rhythm and flow. Throw in the dips and twirls that make them exciting, but stay true to the core beat. Readers hear stories with their inner ear.
Stories are our soul. Write and edit and tell yours with your whole selves. Tell them as if they are all that matters. It matters that you do it as if that”™s all there is.