Amanda Palmer sau cum creezi contrast
În ultimele două săptămâni am ascultat de nenumărate ori albumul solo al Amandei Palmer, jumătatea feminină a trupei The Dresden Dolls. Mi-a plăcut întotdeauna de Amanda, pentru că vede muzica ca pe-o experiență transformatoare – atât pentru cei care o ascultă, cât și pentru ea. Piesele și modul în care își face show-ul (pe Dresden Dolls i-am văzut odată într-o combinație de concert/teatru/confesional) sunt similare unor eseuri personale. Clare, intime, directe și create cu scopul de-a împărtăși o experiență umană cu care publicul să empatizeze.
Amanda mai face ceva – și ăsta e un procedeu mai greu de aplicat în scris. Spune o poveste tristă folosind o melodie veselă. E echivalentul scriiturii despre un moment dramatic, doar că cititorul parcurge textul cu un zâmbet pe buze. Și nu pentru că te chinui să iei povestea peste picior (bășcălia n-are ce căuta în jurnalismul narativ), ci pentru că ritmul și cuvintele creează o stare de bine, care contrastează cu miezul poveștii. This American Life face asta într-un mod senzațional în fiecare poveste pe care o spun.
(La fel și povestea asta, pe care am citit-o la fiecare sesiune a cursului. E un text scris de un bărbat orb despre soția lui. Chiar dacă unele paragrafe sunt sfâșietoare, textul e departe de-a fi patetic. E chiar comic pe alocuri. Și senzația de la final e de speranță, nu de înfrângere.)
Nu sunt expert în aranjamente muzicale, doar ușor de entuziasmat. Nu aud ce se întâmplă într-o piesă, dar reacționez la ce transmite – fie prin cuvinte, fie prin melodie. Asta ar trebuie să facă un text bun despre lumea în care trăim. Să stârnească senzații atât prin ce spune, cât și prin cum o spune. Iar dacă un subiect dramatic transmite speranță, sau unul vesel te pune pe gânduri, înseamnă că ai atins o hoardă de coarde sensibile.
Dar să mă întorc la Amanda Palmer ca să vă dau un exemplu. “Oasis”, piesa numărul 10 de pe albumul “Who Killed Amanda Palmer” este despre un viol și un avort (și exces și prietenie și liceu și formațiile Oasis și Blur – toate astea în mai puțin de trei minute). Dar povestea e orchestrată de parcă ar fi interpretată de corul școlii la serbarea de final de an. Începe cu pian și percuție și creează un ritm obsedant, forțându-te să dai din cap. Lor și se adaugă niște maracas și, pe la secunda 40, un cor care alternează “aaa”-urile cu “uuuu”-urile și cu bătăi din palme. Când personajul ajunge la spital pentru avort, îți vine să fredonezi și să aplauzi și tu.
Ascultați un fragment de melodie și apoi citiți versurile. (Și ascultați Amanda Palmer).
Amanda Palmer – Oasis
when i got to the party they gave me a forty
and i must have been thirsty
“˜cause i drank it so quickly
when i got to the bedroom
there was somebody waiting
and it isn”™t my fault that the barbarian raped me
when i went to get tested i brought along my best friend
melissa mahoney (who had once been molested)
and she knew how to get there
she knew all the nurses; they were all very friendly
but the test came out positive
i”™ve had better days but i don”™t care
“˜cause i just sent a letter in the mail
when i got my abortion i brought along my boyfriend
we got there an hour before the appointment
and outside the building were all these annoying
fundamentalist christians; we tried to ignore them
i”™ve had better days but i don”™t care
oasis got my letter in the mail
when vacation was over
the word was all over that i was a crackwhore
melissa had told them
and so now we”™re not talking except we have tickets
to see blur in october and i think we”™re still going
i”™ve seen better days but i don”™t care
oh, i just got a letter in the mail
oasis sent a photograph it”™s autographed and everything
melissa”™s gonna wet herself i swear
Notă: Și alții au vorbit despre această piesă.
Cea mai bună copertă americană a anului
American Society of Magazine Editors (ASME) a desemnat ieri cele mai bune coperte de revistă ale anului. Câștigătoare la trei categorii, inclusiv Cover of the Year, este o producție din primăvară a revistei New York. Coperta e legată de scandalul care a dus la demisia lui Eliot Spitzer din postul de guvernator al statului New York (Spitzer fusese clientul fidel al unei rețele de prostituție). Mai jos, o parte din povestea copertei. Restul câștigătorilor, aici. Despre revista New York am mai scris aici.
Looking for personal, opinionated perspectives on the topic, the magazine solicited visual commentary from artists, graphic designers, and advertising creatives, providing them with five photographs of Spitzer to work off. Artist Barbara Kruger”™s graphic interpretation on Henry Leutwyler”™s photograph””the word “œBRAIN” in a bright-red box with an arrow pointing to the area of Spitzer”™s anatomy that seemed to have been thinking for him””was quickly selected, thanks to its directness, humor, and simplicity. The cover required no headlines.
Lectură de weekend: Maria Dinulescu (din Esquire)
Portretul pe care i l-am făcut Mariei Dinulescu în numărul de iulie-august al Esquire e un text la care țin mult. Pe lângă personajul în sine, despre care puteți citi în articol, îmi place acest profil pentru că:
– Maria mi-a acordat un acces nesperat la viața ei. Am fost împreună la cumpărături, la o discuție despre un scenariu și apoi la o noapte de filmare. E greu să nu produci un text reușit când ai ocazia să observi atâtea momente.
– am lucrat după o schemă. Vezi imaginea de mai jos.
– deschiderea ultimei scene s-a născut dintr-un exercițiu de scris făcut la cursul de jurnalism narativ. Le-am dat cursanților 10 minute să-și pună personajul despre care scriau într-o “scenă” în care l-au observat. Am scris alături de ei; scheletul deschiderii părții numărul cinci din text e în caietul pe care îl car cu mine la curs.
Fotografiile au fost făcute de minunatul Alex Gâlmeanu. Design de Raymond Bobar.
Esquire România, Octombrie 2008
Despre articolul de copertă al Esquire-ului de octombrie (pe tarabe într-o săptămână) am scris deja o gramadă. Nu am scris despre omul din articol, dar am scris un foileton în cinci episoade despre procesul care a dus la nașterea textului.
A sosit timpul să aflați și despre cine era vorba. Personajul meu e Dragoș Bucurenci, care astăzi conduce asociația MaiMultVerde. Spun “astăzi” pentru că nu poți vorbi despre Bucurenci fără a stabili ce moment e la mijloc. Mulți știu de el, mulți l-au văzut la TV, mulți l-au citit și mulți au rămas cu întrebarea: E Bucurenci pe bune? Sau, cum mi-am permis să formulez întrebarea în titlu, Poți avea încredere în acest om?
Ce am încercat să fac în acest text e nu doar să argumentez un răspuns la această întrebare (pe care eu mi l-am dat – aflați citind care e acesta), ci să încerc (subtil) să conving cititorul că dacă Bucurenci va continua să lucreze și să creeze în ritmul în care o face acum, această întrebare va fi una la care mulți dintre noi va trebui să răspundem.
Sub titlu e șapoul acestui text. Îl reproduc mai jos în întregime.
Dragoș Bucurenci a tânjit să scape de copilărie. Nefiind bun la nimic anume, s-a risipit în toate: fizică, chimie, filosofie. A renunțat la facultate pentru o slujbă. A dublat regimul de club cu un regim de vicii: alcool, tutun, iarbă, K, pastile. A publicat zeci de articole, a scris o carte și a fugărit trenduri. A devenit vedetă de televiziune și copilul teribil care s-a duelat cu intelectualimea română în interpretarea comunismului. A preluat Salvați Dunărea și Delta și a făcut din ea cea mai puternică organizație de mediu din țară. S-a construit pe sine ca brand cu atâta sârg încât lumea a uitat că el se ocupă de ecologie. “Tu ești pretutindenar”, i-a spus un profesor în liceu. “Asta o să te piardă pe tine.” Astăzi, la 27 de ani, Bucurenci conduce MaiMultVerde, o asociație ecologistă care reinventează modul de funcționare al unui ONG. E hiper-competitiv, tranșant, nemulțumit, pedant, vanitos, idealist și hotărât să domolească pretutindenarul din el, ca să poată termina ce începe.
Bucurenci e doar unul dintre cei 15 oameni pe care i-am identificat în acest număr ca fiind “inovatorii“: oameni care inspiră, provoacă și schimbă lumea în care trăim. Într-un pachet fantastic de 30 de pagini, îi veți mai cunoaște printre alți pe Ion Băraru, profesorul care e “de vină” pentru succesele atâtor liceeni români la concursurile NASA, Răzvan Penescu, fondatorul portalului de cultură Liternet sau Victor Velculescu, un doctor în genetică care caută un tratatment pentru cancer. În același pachet, veți putea vedea proiecte realizate de artiștii Iosif Kiraly și Ciprian Mureșan.
Și mai e ceva. (Numărul acesta e ultimul la care am contribuit ca senior editor) așa că mă simt dator să punctez textele care mi-a făcut plăcere să le “ating”). Tot în acest număr găsiți un portret făcut de Dia Radu lui Sergiu Nicolaescu, cel mai longeviv și productiv regizor român. În acest text veți găsi un Nicolaescu neliniștit și neîmpăcat. La 78 de ani, cu zeci de filme în spate, regizorul se simte nedreptățit de critică și de noua generație a filmului românesc.
Tot în numărul de octombrie:
–Medeea Marinescu îți spune 10 lucruri pe care nu le știi despre femei.
– Ce am învățat: Justin Capra.
– Brăduț Ulmanu despre București.
– O glumă bună spusă de Daiana Anghel.
* Design: Raymond Bobar.
Fotografie de weekend (20.09.2009)
Andrei îmi e prieten de mai mulți ani de cât e fotograf. Când l-am cunoscut, nu știa să facă decât poze la zile de naștere cu o săpunieră, iar eu nu știam să scriu decât opinii vehemente. De atunci a trecut ceva timp. Andrei e acum unul dintre cei mai buni fotojurnaliști români – și cu siguranță unul dintre cei mai muncitori.
Mă bucur că și-a găsit în sfârșit timp ca să-și adune o parte din fotografii pe un site. Le găsiți la andreipungovschi.com.
Ce-l face pe Andrei special e dorința de-a fotografia povești. De asta stă cu un subiect până reușește să-i spună povestea într-o serie de fotografii. Am apucat să lucrez doar odată cu el de când s-a întors în țară anul trecut, dar a ieșit o poveste mișto: un articol despre echipa de fotbal american Bucharest Warriors. Găsiți articolul, așa cum a apărut în Esquire, aici.
PS: Blogul foto a lui Andrei – mai puțin ordonat dar la fel de minunat, e aici.
PS 2: Warriors au meci duminică contra unei echipe din Minsk.
Când cititul (de jurnalism) e o experienţă
Uneori mă întreb de ce îmi plac așa mult autorii permanenți care scriu pentru Esquire-ul american. Vezi Scott Raab, Tom Junod, A.J. Jacobs, Chris Jones etc. Sigur că mai am mulți alții pe care îi citesc indiferent de ce și unde scriu (Malcolm Gladwell, David Sedaris, Michael Patterniti, David Remnick etc).
Dar pe aștia simt că îi cunosc. Citind un interviu minunat cu unul dintre ei, Tom Chiarella, mi-am dat seama de ce. Pentru că lucrează pentru un redactor șef care nu vrea să publice articole scrise după o formulă. Vrea să fie surprins. Chiar dacă nu iese. Vrea texte scrise într-un mod care te mișcă într-un fel – fie că e de bine, fie că e de rău.
Imaginați-vă un editor cu care stați de vorbă despre un material, iar el face cum spune Chiarella că procedează David Granger:
David Granger always says is “Don’t come back with a magazine article.” He wants something new and different, something that ultimately could challenge the conception of what a magazine article is.
În România, ne plângem cu toții – ziariști de revistă, de online, de ziar – că lumea nu citește. Dar noi suntem rareori dispuși să le oferim un alt gen de experiență. Eu sunt printre cei care cred că majoritatea jurnaliștilor sunt comozi. Nu leneși neapărat. Dar comozi. Și comoditatea nu tinde să creeze experiențe și texte memorabile.
Citiți restul interviului cu Chiarella aici. Vă mai îmbiez cu un fragment în care vorbește despre portretizat celebrități:
My friend Scott Raab — he’s also a writer at large — and I talk about this. When the car’s coming to pick you up to go talk to a celebrity, it’s a sickening, deadening moment that makes you feel utterly inadequate. Every writer knows this.
It doesn’t matter who you’re interviewing. It’s a difficult thing to have someone who is a little bit reticent about letting go of their secrets, a little bit reticent about opening up, and then sort of say, “Well, I need a day or two to sort of try to open you up,” and it feels like a puzzle. If you take it at its best, it’s a really elegant form of conversation, and at worst it’s a sort of cheap curiosity. I hope that I’m always gearing it towards the elegant conversation.
Tu nu trebuia să dai la păpuşi?!
De astăzi începe o nouă serie de texte produse la cursul de jurnalism narativ (ediția de vară).
Mi-a plăcut din primul moment ideea Anei Maria. Vroia să scrie despre pasiunea ei de o viață, teatrul, și despre examenul care i-a pus capăt (sau, cel puțin, a forțat-o să o pună deoparte). Mi-a plăcut pentru că deseori visăm la ceva și trăim cu frica unei ratări. Foarte puțini sunt cei care au curajul să povestească cum e să ratezi.
Ana Maria a făcut-o și a făcut-o frumos și a făcut-o clinic. Unele anecdote din timpul examenului te fac să strângi din dinți și să-ți dorești s-o scoți din sală cu mâna ta.
Dar acest eseu personal, indiferent de cât de dureroasă ar fi fost ratarea, e dovadă că Ana Maria a început s-o accepte și s-o cucerească. Ce-mi pare rău e că nu ați auzit-o citind textul cu voce tare. Timbrul vocii, decisiv pentru examenul despre care povestește, dă textului o savoare nebănuită. Poate, odată, Ana Maria va înregistra acest text și-l vom și putea asculta.
La final puteți citi și un scurt dialog cu Ana Maria pe marginea textului.
==================================
TU NU TREBUIA SÄ‚ DAI LA PÄ‚PUȘI?!
De Ana Maria Ciobanu
==================================
Totul a început cu Eminescu.
La 4 ani am descoperit volumul mare și gri din sufragerie din care recitam zilnic “Venere și Madonă” până mă durea gâtul: “Suflete de-ai fi chiar demon, tu ești sfântă prin iubire…”
În prima zi de școală, când toți copiii stâlceau “Cățeluș cu părul creț”, m-am ridicat în picioare și am răcnit: “Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, lume ce gândea în basme și vorbea în poezii”. Învățătoarea, siderată, a chemat-o pe mama la școală.
Vizionare de weekend (04.09.2008)
A.J. Jacobs e unul dintre cei mai amuzanți povestitori moderni. Nu scrie eseuri cum face David Sedaris, ci face experimente jurnalistice pe care apoi le povestește în Esquire sau direct în cărți. A.J., cu care am avut plăcerea să beau o cafea și să mânânc o omletă în New York – mă rog, eu clătite, el omletă din albușuri și pâine de secară (a lăsat cojile în farfurie) -, a scris despre încercarea lui de-a agăța bărbați pentru bona lui. A citit într-un an Encyclopaedia Britannica de la A la Z încercând să devină mai deștept. A testat sinceritatea radicală. Ultima lui carte este despre încercarea de-a trăi un an urmând sfaturile bibliei cuvânt cu cuvânt.
În prelegerea de mai jos (mulțumesc Bogdan), A.J. povestește în stilul lui caracteristic despre genul ăsta de jurnalism și rezultatele lui.
Nostalgia lui Igu
Unul dintre cele mai bune texte pe care le-am publicat în Esquire în ultimul an este de astăzi disponibil pe LiterNet.ro. Este vorba de un portret făcut în decembrie lui Cristian “Igu” Vasile, omul din spatele proiectelor feeder.ro și latrecut.ro. Al doilea proiect și nostalgia generației lui Igu sunt motoarele acestei călătorii.
Textul a fost scris de Ionela Ilie. Fotografiile au fost făcute de Andrei Pungovschi. Designul de Raymond Bobar. Descărcați articolul în format original (în PDF) de aici.
Ca să convingeți, începeți cu fragmentul de mai jos:
Cristian – Igu pentru oamenii din online-ul românesc și publicitate – a remarcat dispariția tăcută a sifonăriei abia în 2006, în drum spre apartamentul părinților. A simțit regret, dar și curiozitate – oare ce alte lucruri din copilăria lui de hoinar care ar fi stat “o viață” afară, la joacă, au mai dispărut?!
Și-a amintit de treptele reci de ciment, de vecina de vizavi de la parter, care vindea borș, de apa cu gust dubios băută din țevile cu robinet găsite în jurul blocului, de corcodușe (mai ales cele roșii), de sertarul biroului pe marginea căruia desenase butoane pentru activități de genul du gunoiul, fă curat, noapte bună. I-a revenit și amintirea mănușilor întregi, cu un deget – făcute de bunica lui – de care zăpada se lipea ca o peliculă tare și pe care le punea la uscat pe caloriferul din scara blocului. Dar și mănușile s-au pierdut și, odată cu ele, firul narativ al copilăriei sale.
În martie, privind colțul gol de stradă unde fusese sifonăria, Igu și-a propus un inventar al lucrurilor trecătoare, un efort conștient de a-și reaminti unitar o copilărie fericită și fără griji. Și pentru că de pe vremea mănușilor datează și pasiunea lui pentru calculatoare (adevărul e că toate marile lui pasiuni din prezent vin din copilărie, inclusiv motocicleta și fotografia), lui Igu i-a fost cel mai la îndemână să facă un blog. Restul este… latrecut.ro – “un blog colectiv cu amintiri din perioada comunistă legate de jucării, dulciuri, locuri, muzică, filme și orice alt catalizator de amintiri”.
Audiţie de weekend (29.08.2008)
Acum câteva zile mă îndreptam spre un interviu și am vrut să-mi limpezesc mintea ca să mă pot concentra. Și atunci am zis că e timpul pentru Ira Glass și This American Life. Așa am ajuns să ascult episodul numit Matchmakers (se poate asculta integral, gratis).
Episodul conține o poveste senzațională, spusă viu și plin de umor. E ultima și v-o recomand cu căldură:
Act Three. Babies Buying Babies.
Elna Baker reads her story about the time she worked at the giant toy store, FAO Schwartz. Her job was to sell these lifelike “œnewborns” which were displayed in a “œnursery” inside the store. When the toys become the hot new present, they begin to fly off the shelves. When the white babies sell out, white parents are faced with a choice: will they go for an Asian, Latino, or African-American baby instead? What happens is so disturbing that Elna has a hard time even telling it.