Azi se scriu poveÅŸti electorale
Acum patru ani locuiam în Columbia, Missouri, un orășel de aproape 100.000 de oameni, din care peste 10.000 lucrau pentru universitate, care era – și este – “compania” ce domina orașul. În ziua alegerilor, ziua în care John Kerry încerca să-l bată pe George W. Bush, m-am trezit la cinci dimineață, am făcut un duș și am ieșit pe stradă.
Nu puteam vota, dar vroiam să văd cum votează americanii; trăisem campania de parcă aveam un vot în joc. Mă uitasem la dezbateri cum te uiți la Champions League când ai senzația că echipa ta va face puncte. Am fost la petreceri cu temă politică. Am coordonat și editat un pachet de articole despre cum privesc studenții alegerile (textul despre scrijelelile electorale din toaletele facultății a fost o nebunie). Iar în acea dimineață, vroiam să văd americanii mergând la vot. Am bătut cât se putea bate pe jos din oraș, am făcut poze și am cerut abțibilduri cu “I voted”. Apoi, pe la 9 dimineață, m-am plantat în redacție unde am stat o zi întreagă în fața calculatorului, urmărind cum se adună voturile electorale și încercând să prezic rezultatul folosind o hartă interactivă creată de New York Times.
A fost una din acele zile în care în redacție se stă atât de târziu încât se comandă pizza. Am editat. Am ajutat cu idei. Și m-am trezit scriind un articol mic de opinie pentru ziarul de a doua zi: ajunsesem străinul care avea ceva de spus despre viața post-vot. Am dormit în acea seară la prietena mea și, la trei dimineață, eram singurul din casă care mai era treaz, strâns pe fotoliu, așteptând să văd către cine s-au dus ultimele state.
Astăzi, din București, România, nu am cum să fac cele de mai sus. Dar nici nu pot să înfrânez acest puseu de nostalgie pentru o zi în care fiecare moment era îmbibat în esență de poveste. Sunt curios cum se vor trata alegerile americane în România și dacă publicațiile românești vor găsi soluții să localizeze povestea.
Tot în 2004, în a patra seară după alegeri, am fost la un party organizat de tinerii democrați din campus. Am scris atunci despre asta pentru Euractiv, iar scena arăta cam așa (mă voi abține s-o rescriu):
Lori locuiește într-o casă care se integrează perfect in peisajul străzii. Casa nu pare să fi fost specială niciodată – vopsita într-un alb lipsit de personalitate, cu două trepte dintre care nici una nu pare să scârțăie, o veranda de lemn unde te poți ascunde cu o țigară și o ușă dubla care filtrează țânțari și alte insecte care se bucură de aerul umed care domina vara în Missouri.
Nici măcar “semnul de gradină” cu numele lui John Kerry și John Edwards nu era ceva special, având în vedere că fiecare a treia familie a avut grijă pe parcursul campaniei să-și înfigă preferința politică în gazonul din fața casei.
Sâmbătă noaptea, la patru zile după alegeri, casa lui Lori păstra același alb – doar semnul cu numele lui Kerry dispăruse. Si totuși, casa a devenit pentru câteva ore specială din cauza faptului că Lori a găsit de cuviință să pună alt semn, un semn făcut si desenat de ea cu un marker negru si gros care miroase ușor a spirt: “Interzis republicanilor!”
Trei din Rolling Stone
Comentariul lui Cristi despre doza de surpriză de care au nevoie articolele, mi-a amintit de trei profiluri din Rolling Stone, pe care le-am citit cu respirația tăiată. Nu atât pentru scriitură sau concept, cât pentru scenele incredibile în care intră autorii, pentru dialoguri, pentru cum permit un plonjon intens în viețile celor trei personaje: Fiona Apple (1998). Pete Doherty (2006). Amy Winehouse (2008).
– Gabi
Cum e să te hrănească Dinescu. Şi alte recomandări.
Vineri la prânz, m-am oprit în fața unui chioșc și mi-am cumpărat Esquire, primul număr la care nu am participat decât de la distanță. Nu știu dacă asta va face cele două recomandări care urmează mai obiective – având în vedere că eu le-am editat -, dar sunt lucruri prea interesante ca să nu fie punctate.
1. Îngerii lui Dinescu. Vlad Mixich (de la Deutsche Welle și HotNews) a scris un material minunat despre relația omului cu locul care-l face fericit; locul în căutarea căruia suntem cu toții. Puțini sunt cei care îl găsesc cu adevărat. Mircea Dinescu a făcut-o. Textul lui Vlad arată ceva din lumea cvasi-fantastică a satului Cetate de la Dunăre și modul în care figura hiperbolică a lui Dinescu domină astăzi așezarea și o transformă într-un melanj (culinar deseori) de arhaic și modern.
După ce l-ați citit întâia oară pentru senzații, vă recomand să vă întoarceți la text și să-l studiați. Scheletul pe care e construit e unul atent gândit și drastic urmat (am să-l rog pe Vlad să-l schițeze). Vă dau un singur indiciu. Imaginați-vă că aveți o cameră de filmat pe umeri și urmăriți drumul autorului…
Șapoul textului scris de Vlad:
Undeva în sud, la o sută de metri de Dunăre, cineva a scris pe o tablă de lemn “Înger Parc”. Sătenii din deal spun că acolo începe moșia poetului nebun de la București. Cică ceva nu e în regulă nici cu el, nici cu musafirii lui și nici cu ospețele pe care le dă.
2. Cum e să… Această colecție de întâmplări personale e la a doua încarnare și rămâne unul dintre proiectele mele preferate. Motivul: “Cum e să…” se balansează pe o linie fină între frivolitate, voyeurism și învățătură. Toate bucățile se citesc dintr-un foc, sunt alerte, rapide, ca o poveste bine spusă la bere. Dar ele sunt foarte greu de realizat – din cele aproape 20 de texte, să fie doar 2-3 care n-au avut nevoie de rescrieri.
Asta pentru că ele trebuiau să transmită experiență și senzație, lucruri care nu sunt ușor accesibile celui intervievat. Trebuie scoase cumva; cu un exces de curiozitate din partea reporterului, cu un excedent de întrebări și cu extrem de multă atenție la secvențialitate.
Câteva dintre cele mai reușite. Cum e să…:
– semeni cu președintele țării
– ai picioare de 1.22 m
– fii bărbat și să te cheme Carmen
– lovești 17 ore într-un sac de box
– fii îngropat de o avalanșă.
PS: Eu ce am scris? În Esquire despre una din cărțile mele preferate, pe care am recitit-o cu această ocazie: Philip Roth – Viața mea ca bărbat. Și despre vodcă. Și despre cum e să faci o operație pe creier. În rest, cum îi stă bine unui freelancer, am început să scriu și în alte locuri. Găsiți în ELLE Man, suplimentul de luna asta al ELLE, un text despre Robert Turcescu și relația cu România în care trăiește (scrisă folosind emisiunea de radio pe care o face de peste opt ani. În FHM am scris despre prietenul meu din copilărie, poreclit Supraviețuirea.
Lectură de weekend: Surprinde-mă
M-am oprit ieri la un chioșc și am cumpărat câteva reviste. Pentru că am fost pe drumuri în ultimele săptămâni, schimbarea la față a standurilor de presă (un exces de noutăți de noiembrie) mi-a dat impresia că publicațiile trebuie să fie pline de conținut care merită efortul financiar. Am greșit. Am frunzărit aseară cât am putut și nu m-am oprit la nimic – designul, neglijent și haotic în unele cazuri, cu siguranță nu m-au ajutat. Voi reveni la ele astăzi, mai clinic.
M-am întrebat aseară de ce nu se strofocă editorii români să creeze ceva care să te suprindă, o mică minune dacă vreți – echivalentul editorial al unui sandwich delicios pe care îl găsești întâmplător la un chioșc aflat pe o stradă pe care deobicei nu calci.
Așa mi-am adus aminte de Tom Junod (am și eu slăbiciunile mele) și de profilul pe care i l-a făcut – acum mulți ani – actriței Nicole Kidman. Previzibil, nu? Nici vorbă. Nu știu cât am aflat până la urmă despre Nicole Kidman (sigur am aflat câte ceva despre Junod) dar supriza și senzația de bucurie pe care am avut-o cititind a fost copleșitoare. Nu vorbim aici de “greutatea” subiectului ci pur și simplu de capacitatea disponibilitatea de a crea ceva pentru care merită să te oprești din răsfoit.
Încearcă cineva?
Oasis (clipul)
Scriam acum trei săptămâni despre contrastul dintre ritm (ambalaj) și conținut și vorbeam despre o melodie de la Amanda Palmer. “Oasis” are acum și un videoclip, care face același lucru:
— via pitchfork.tv
Cei care plănuiesc şi cei care se avântă
Roy Peter Clark și Don Fry împart jurnaliștii în planners și plungers, în funcție de modul în care își încep textele. Planners sunt cei care au ideea centrală și o organizare generală a textului încă dinainte de a se apuca de scris. Ei știu exact unde trebuie să ajungă și pe unde s-o ia ca să atingă destinația. Plungers n-au treabă cu așa ceva. Se aruncă pur și simplu în subiect și scriu până găsesc o direcție. Pentru a-și structura textul, sucesc paragrafele până când au senzația că lucrurile fac sens. Ei sunt oamenii care ies din casă cu o țintă vagă și care preferă s-o ia pe străduțe necunoscute decât să parcurgă mental drumul înainte de a pleca. Uneori se pierd.
Eu sunt un plunger. Eu mă uit cu jind la o schemă precum cea făcută de Cristi la articolul despre Bucurenci. Primul meu draft este ceea ce Roy Peter Clark numește vomit draft. Este draftul de curățare. Pur și simplu arunc acolo tot ce-mi trece prin minte, iar rezultatul este un amalgam de idei și notițe pe care i-l arăt editorului cu rușinea unui elev care îi spune învățătoarei că a făcut pe el.
Pentru că am promis că voi spune ce citesc, trec de la drafturile mele de oroare, la cel al unui jurnalist care a primit Pulitzer pentru feature writing în 2001. Tom Hallman (The Oregonian), a scris povestea lui Sam Lightner, un puști cu o malformație care l-a desfigurat pe partea stângă și de care decide că vrea să scape cu orice risc la 14 ani. The Boy Behind the Mask este un articol în patru părți despre nevoia unui adolescent de a fi ca toți ceilalți.
Hallman a petrecut mai mult de zece luni cu Sam, a mers cu el la școală și i-a fost alături în cele mai dificile și mai importante momente din această perioadă. În prima parte veți găsi în text un dialog din 1999, când Sam a fost spitalizat și nu putea vorbi. Hallman nu a fost acolo atunci, dar l-a reconstruit folosind și carnețelele pe care Sam scrisese pentru a comunica și pe care mama lui le păstrase. Pentru acuratețe, nu a pus în ghilimele decât replicile băiatului.
Jack Hart, editorul textului, a postat primul draft al primei părți, împreună cu notele de editare adresate lui Hallman, ceea ce m-a încântat, pentru că nu în fiecare zi ai ocazia să intri în bucătăria unui articol de Pulitzer pentru a înțelege că și acolo mâncarea se face treptat și nu apare pe platou ca prin minune. Sfaturile editorului sunt vitale la primul draft. De ele depinde tot ce urmează să se întâmple cu textul.
PS: Partea a treia a poveștii lui Hallman descrie operația de 13 ore, menită să-l aducă pe Sam cu un pas mai aproape de normalitate. Este o relatare atât de intensă și de completă, cu personaje atât de puternice (doctorii Mulliken și Marler), încât ar fi meritat ea singură un premiu. Mi-a amintit de o altă operație (de data asta pe creier) descrisă formidabil de Jon Franklin în Mrs. Kelly”™s Monster, textul care a luat primul Pulitzer dat la categoria feature writing, în 1979.
Știu că nu e weekend, dar textele merită.
– Gabi –
Making of “Tudor Chirilă vinde”
În numărul de iunie, pe coperta Esquire a apărut Tudor Chirilă. Dar și Gabriel Dobre. Gabi, acum senior editor, a scris atunci primul lui cover story și, dacă nu mă înșel, primul portret al unei persoane cu un așa grad de notorietate.
Articolul se găsește acum în forma lui completă pe Liternet și folosesc această ocazie pentru a vă îndemnă să citiți câteva rânduri despre cum a fost făcut. (Mai precis, un dialog între Georgiana Ilie și autor.)
1. Care a fost filtrul prin care ai abordat subiectul? Care a fost ideea principală pe care ai avut-o în minte când te-ai apucat de scris?
Nu cred ca am avut un filtru special. Înainte să încep documentarea eram curios să aflu unde a ajuns Chirilă între timp, cum s-a schimbat în toți anii ăștia de când eu nu i-am mai ascultat muzica. Omul are o imagine de adolescent întârziat, pare un tip care, într-o oarecare măsură, a rămas pe loc în timp ce noi, cei care îi ascultam melodiile prin 96, am crescut și ne-am văzut de viață.
Lectură de weekend: Despre geniu
Cum definim un geniu? Care sunt calitățile lui/ei? Le-am putea sesiza dacă trecem grăbiți pe lângă posesorul lor?
Întrebări mari pentru un jurnalist. Dar, dacă jurnalistul are măcar ceva din profunzimea subiecților pe care îi investighează, întrebările se pot transforma într-o călătorie de neuitat. Aseară, am citit unul după altul două texte care ating acest subiect. Primul este de Malcolm Gladwell, un explorator devotat al minții umane, care și-a transformat articolele pe care le scrie pentru The New Yorker în două bestseller-uri: The Tipping Point (despre cum un fenomen de nișă poate schimba lumea) și Blink (despre intuiție și deciziile luate pe baza ei). Articolul pe care l-am citit aseară prefigurează noul volum, Outliers, care va apărea în noiembrie și va trata, printre altele, chestiunea geniului. Gladwell e un fin organizator al materialului de care dispune. Și pentru că e un reporter neobosit, are întotdeauna o groază de material.
Articolul din New Yorker, Late Bloomers, este despre diferența dintre geniile care explodează la o vârstă fragedă și cele care au nevoie de zeci de ani să se dezvolte. Noi prețuim de obicei doar geniile din prima categorie și spunem despre a doua că e alcătuită din oameni care au fost genii dintotdeauna, doar că i-am descoperit noi prea târziu. Gladwell însă pune o altă întrebare: dacă există două tipuri de personalitate creativă? Una care știe de tânără ce vrea să spună și una care are nevoie de zeci de ani să-și găsească scopul, înotând prin oceane de nesiguranță?
Una din cele mai bine redate diferențe din textul lui Gladwell – acesta fiind un blog despre scris – este cea dintre Jonathan Safran Foer, copilul-minune al literaturii americane, care a avut nevoie de doar trei zile de documentare ca să-și găsească ancora romanului de debut, Everything is Illuminated, și Ben Fountain, care a avut nevoie de aproape 20 de ani și peste 30 de vizite în Haiti până să poată cuprinde locul în povestirile lui.
Al doilea text, Pearls Before Breakfast, a fost publicat în The Washington Post și a câștigat anul acesta Pulitzer-ul pentru feature writing. Ideea pare simplă: un violonist de talie mondială coboară într-o stație de metrou din Washington, D.C. și cântă șase compoziții clasice. Vor realiza cei peste 1,000 de oameni care trec pe lângă el în 43 de minute ce li se întâmplă?
Citiți textul nu doar pentru răspunsul la această întrebare, ci pentru tehnica jurnalistică: urmăriți cum Gene Weingarten creează suspans, cum reușește să vorbească cu trecătorii și întrebați-vă la final cum se face că un articol de ziar reușește, pornind de la un experiment inocent la gura de metrou, să creioneze imaginea lumii în care trăim și a relației pe care o avem cu ea.
Genial, nu?
PS: Trei dintre cei care au aplicat la Atelierul de la CJI au nominalizat măcar unul dintre aceste texte ca inspirație.
Ce citeÅŸte Gabriela
Am vrut de la început ca acest blog să fie o conversație; cel puțin o șansă să auziți mai multe voci vorbind despre procesul care stă la baza unei bucăți de jurnalism narativ (sau feature, sau reportaj, sau jurnalism literar, sau jurnalism intim sau new journalism… Taxonomia, dacă-mi permiteți termenul, poate fi obositoare.)
Începând de azi, pe acest blog va scrie și Gabriela Pițurlea. Am s-o las pe Gabi să se prezinte singură mai pe larg (vezi mai jos), dar trebuie totuși să spun câte ceva. Am cunoscut-o acum un an, la primul curs pe care l-am ținut la CJI (unde a scris textul ăsta). Nu știa ce vrea să facă – ba chiar spusese în scrisoarea de intenție că se gândește la publicitate. Cred că i-a trecut.
De atunci, am editat-o de câteva ori pentru Esquire și am văzut cum fiecare poveste pe care a scris-o a fost mai completă și mai convingătoare (citiți aici cum a scris cel mai frumos text al ei de până acum). Gabi e la început de drum și despre asta am rugat-o să scrie pe acest blog: cum crește ca jurnalist, ce descoperă, ce învăță, și – mai presus de toate – ce citește.
— Cristi
Undeva între primul și al doilea an de facultate, am uitat ce căutam la Jurnalism. Începusem să gândesc lumea în piramide inversate, ceea ce nu e tocmai rău, dar eu venisem acolo ca să învăț să scriu, nu să contrag evenimente într-o propoziție și să fixez viața într-o schemă de Cine? Ce? Unde? Când? Cum?
M-am înscris la cursul de jurnalism narativ, pentru că în descrierea lui intra și cuvântul “revistă”. Speram că-mi va reda direcția vagă în care pornisem după terminarea liceului. M-am dus la prima oră cu seninătatea cititoarei de glossy-uri care vrea să afle cum se fac profilurile de celebrități.
Am aflat, în schimb, că nu e deloc ușor să scrii, că jurnalismul se poate face și altfel decât în grabă, că prefer să scriu o poveste, decât să fac zece relatări.
Dar cred că lecția de bază pe care mi-a oferit-o cursul lui Cristi a fost lectura. Aveam de citit săptămânal câte două, trei texte superbe care atunci mi se păreau mari, acum mi se par obișnuite. Îmi făcusem o listă cu toți acei jurnaliști de care nu mai auzisem până atunci și mă chinuiam să le asociez fețele cu articolele, ca să nu-i uit. Mi-era greu să rețin că redactor-șef la The New Yorker este David Remnick, sau că textul despre atacul de la Beslan ““ The School ““ este al lui C.J.Chivers, nu al lui Robert Kurson, care a scris Into the Light.
Când s-a terminat cursul, a trebuit să-mi umplu cumva timpul și să-mi întrețin entuziasmul. Mă vedeam în fiecare miercuri cu unii dintre foștii colegi, dar nu era suficient ca să nu mă plafonez. Așa că m-am pus pe căutat articole, cărți, emisiuni, și mi-am creat un silabus propriu, paralel cu facultatea, și care a ajuns, în scurt timp, mult mai important decât ea. Numele jurnaliștilor au încetat să mai fie o problemă.
Până acum nu mi-am împărțit lecturile decât cu puțini oameni, care știam că se bucură la fel de mult ca mine la vederea unui text din care avem ce învăța. Cristi consideră că ar fi de folos să scriu despre ele pe blog.
Voi încerca.
— Gabi
Noul Atlantic
The Atlantic e una dintre cele mai bune reviste americane. Pe când locuiam în State și aveam abonament, The Atlantic era prima pe care puneam mâna.
Un motiv era ultima pagină, Word Fugitives, în care un lingvist discută cu cititorii posibile cuvinte pentru acțiuni, situații, gesturi care nu au denumire. Altul era partea din față a revistei, deobicei plină de cifre și argumente numai bune de stimulat discuții.
Coperta din stânga este noul look. E doar al optulea redesign al publicației în cei 151 de ani de istorie, dar e unul radical. Cât de radical? Au schimbat și fontul cu care-și scriu numele (o întoarcere la unul folosit acum jumătate de secol). Atât de radical.
Citiți povestea redesignuluipe blogul Pentagram. Pentagram sunt niște giganți ai designului de publicație (și nu numai); ei sunt responsabili pentru look-ul pe care îl au azi Time, New York și New York Times Magazine (și nu numai).
Și Rolling Stone se schimbă. Următorul număr va aduce revista – cunoscută pentru formatul ei pătrățos – la unul tradițional pentru reviste.